MOVIE NOTES: The Amazing Spider-Man (2012)

• Mult mai ok decât credeam c-o să fie. 
• Andrew Garfield is a sweet boy. 
• Emma Stone is a sweet girl. 
• The Lizard e un villain cam plictisitor, a fost nevoie de un picuţ de coi ca să-l faci main villain în film şi de un picuţ de talent să-ţi şi reuşească în mod decent. 
• Pe regizor îl cheamă Marc Webb. Nume predestinat, în pula mea!
• Este mult, mult mai bun decât mizeria de trilogie semnată Sam Raimi. 
• Am fost un pic reticent să-l văd, dar mi-a plăcut. 
• Acum sunt curios cum va fi al doilea. 
• Îmi place că abordează villains diferiţi. Mmmm, Electro...
• Is NSF still alive? Please discuss.

MOVIE NOTES: Horrible Bosses

• Trei tipi de zi cu zi sunt terorizați de șefii lor abuzivi și pun la cale un plan elaborat de a-i ucide. Evident, totul o să meargă strună.
• Mint cu nerușinare, viețile lor devin chiar mai complicate și de căcat decât înainte.
• Cocaină, alcool, înjurături, rasism, misoginism. 
• Jennifer Anniston este o dentistă sociopată și nimfomană pe care aș lăsa-o oricând să mă hărțuiască sexual. Am urât-o în Friends, unde mi s-a părut cel mai infect și insuportabil personaj din istoria umanității.
• Kevin Spacey este delicios de mărșav și diabolic, exact cum ar trebui să fie un corporatist frustrat care se confruntă cu criza vârstei de mijloc.
• Charlie Day, la fel de crizat și stânjenitor ca întotdeauna. Love it.
• Scenariu bun, plot mediocru. 
• Dialog vulgar și distractiv. M-am simțit ca la o caterincă cu bajeții. +1 karma pentru șcenariști
• Cu mai mult efort și mai puțină exploatare a trendului de dudebro movies, putea sa iasă un film istoric. Nu e cazul.

NSF rating : sper că sequel-ul o să fie mai  bun căci altfel mă voi supăra foarte tare/10

Twin Peaks Pilot (1990)

Recent am ajuns la acea parte din viaţa mea în care mă stabilesc la casa mea cu familia mea si caut un serial bun la care să mă uit. Mi-am zis să vad cu ''Twin Peaks'' ce-mi iese, că tot de mult timp vroiam să văd ceva de-al lui David Lynch. Ştiam că episoadele sunt aproape la fel de lungi ca reclamele de pe PrimaTV (primul episod are 90 de minte) aşa că mi-am eliberat mintea, mi-at tras şi o subtitrare să nu ratez nicio replică vitală şi am fost absorbit in mister.

MOVIE NOTES: The ABCs of Death

• 26 de litere, 26 de regizori, 26 de filmulețe horror în două ore. 
• Fiecare regizor a primit o literă, după care și-a ales un cuvânt care începe cu litera respectivă și a creat  o povestioară despre moarte. 
• După cum v-ați aștepta, avem de-a face cu o gamă foarte largă de stiluri diferite: avem povești gritty, în culori jegoase, pe stil Saw; avem gorefest-uri oribile; avem o animație și un claymation; avem chestii sexy și subtile; avem chestii grotești și sângeroase; evident, avem și porcării japoneze dubioase. 
• Doar câteva dintre segmente sunt cu adevărat interesante, majoritatea sunt doar ok, câteva sunt foarte stupide - cel cu furries fiind probabil cel mai stupid dintre toate. 
• Segmentele reușite sunt D is for Dogfight (o luptă slow-motion între un bărbat și un câine, foarte mișto filmată; no idea how they did that), L is for Libido (cu niște prizonieri forțați să se masturbeze la chestii din ce în ce mai disturbing și cine nu reușește să-și dea drumul e omorât), O is for Orgasm (niște close-ups foarte senzuale cu o tipă dezbrăcată și multe balonașe de săpun), X is for XXL (cu o tipă grasă care decide să scape rapid de greutatea în plus) și Y is for Youngbuck (care are un aer foarte marfă de 80s neon lights, deși e cu un pedofil care își arată scârba la băieței).
• Porcăriile japoneze notabile sunt F is for Fart (despre două japoneze drăguțe care mor în propriile bășini) și Z is for Zetsumetsu, o parodie foarte fucked up după Dr. Strangelove or: How I Learned to Stop Worrying and Love the Bomb, cu lesbiene dezbrăcate, penisuri enorme de cauciuc, sushi și legume lansate din vagin. Ce?
• Una peste alta, merită să-ți pierzi două ore cu mizeria asta, măcar ca să vezi ce le mai bese mintea unora cu mai multă imaginație ca noi. Din 26 de filmulețe, sigur o să găsești câteva care să-ți placă. 

MOVIE NOTES: The Descent (2005)

• Înainte de toate, să știți că scriu notes-urile live, în timp ce mă uit la film. 
• The Descent este un film despre niște proaste care se cred foarte deștepte și badass și se duc într-o expediție speologică fără să-și ia nici cele mai elementare măsuri de precauție, gen o hartă. Dar e bine că au flares în două culori, lol.
• Protagonistele sunt britanice sau australience sau ceva, așa că o să auziți multe OY M8 U ALRIGHT? YE M8 NO WORRIES NO WORRIES AT ALL! UR SUCH A CHEEKY CUNT M8! FUCK U M8! 
• Cred că-i unul dintre puținele filme horror în care mă bucur când cineva pățește ceva rău. Dacă ești lady boss și te apuci să alergi ca Gabi Szabo printr-o peșteră neexplorată, atunci cam meriți să cazi într-o groapă și să-ți despici piciorul. 
• Fooooarte multe jump scares.
• Avem și puțin gritty shaky POV handheld camera action, să fie bine pentru toți.
• De la un moment dat încolo apar niște umanoizi cave-dwellers violenți și le cam ruinează rahatul domnișoarelor, care se transformă în Lara Croft pentru a face față amenințării.
• Una dintre ele devine Rahan.
• Are gore, mațe, cranii sparte și violență fizică din abundență. 
• Eu am interpretat filmul ca pe o metaforă a vieții în societatea materialistă a secolului 21 și ca pe o alegorie a Infernului. Putem să discutăm mai multe pe Facebook. 
• Per total, surprinzător de bun. E destul de plictisitor până să apară creaturile din adâncuri, dar după aceea devine foarte antrenant și violent. Recomandat!

Dagon (2001)

                Ca un adevărat necunoscător în aproape tot ce înseamnă film, cu doar ușoare urme de plictiseală și o dorință arzătoare să îmi mai pun și eu la punct biblioteca de filme, așa s-a făcut că am luat în primire pe Dagon. În minte, în suflet, în trup, la o bere, la un sacrificiu.

                Multă vreme am fost conștient de existența filmului,  ba chiar auzisem că ar fi printre cele mai reușite adaptări după operele lui nea Lovecraft,  dar au tot existat mici tâmpenii ce m-au făcut să îl amân până acum, cum ar fi că nu provine de la cine știe ce studio mare, și nu joacă în el actori de renume mondial. Nu faceți ca mine.

                Prima impresie făcută de film este surprinzător de adecvată, realizez acum. Astfel, începem cu un vis al protagonistului, ce explorează ruine subacvatice ce ar fi trebuit să rămână nevăzute de ochi și nepătrunse de minți omenești.  Ca un critic de canapea, n-am putut să nu observ că CGI-ul  era destul de depășit și mi s-a pus un junghi:  Dacă o fi tot filmul așa? Ședeți blând mai departe, nu este cazul. Doar două sau trei scene au avut efecte speciale computerizate, restul filmului beneficiind de toată “carnea” oferită de decoruri excelente, costume bine realizate și o atmosferă bine pusă la punct.

                Să privim! Ipoteza este clasică, patru americani plecați în vacanță pe coasta Spaniei, la o bere, o cafea, o yacht, o FH’TAGN, când o furtună le cam ruinează rahatul, izolându-ne eroii de restul lumii în satul pescăresc Imboca.  Poate așa se pronunță Innsmouth în spaniolă, deoarece aerul emanat de locație este inconfundabil: Străzi pustii, case dărăpănate, localnici profund dubioși și o biserică intitulată ESOTERICA ORDE DE DAGON, de-ți zici că iar ai nimerit în partea stranie a Buștenilor.  

Dar pe cine urmărim noi?

Cool shirt, bro.

                Ia la ei. Paul este un nărd proaspăt îmbogățit pe seama exploziei DotCom iar Bárbara, gagică-sa ce-i aruncă laptopul peste bord că de ce ai tu coșmaruri despre terori nelumești în vacanța noastră? Ia simte-te bine, ACUM! I guess we all dated this person. Prietenii lor nu solicită mai multă mențiune decât că- ați ghicit, oameni frumoși ce sunteți! – mor în chinuri. Deși e un tip plat, cu ticuri verbale enervante (“Two possibilities!” – programatorul penisului, tu n-ai auzit de gradienți și fuzzy logic? Ieși afară.) Paul face o treabă bună comportându-se cam așa cum ne-am comporta noi toți, prinși în situația lui. Se sperie, se panichează și caută să se descurce cum poate mai bine. Într-un fel, englezul ar spune că este “endearing”, cu ochelarii lui de nărd și bluza de la Miskatonic U, și ne oferă un personaj acceptabil prin pielea căruia să trăim ororile de dincolo de porțile minții.
                Los Imbocanos, șleahta noastră de aberanți, mutanți incestuoși cu pielea palidă, începuturi de branhii și sechele de Harlem Shake la mers(is that a thing anymore?) se potrivesc tiparului de oameni monstruoși lovecraftieni cum n-am văzut mai bine. Machiajul și costumația este zdravănă, iar gâlgâiturile și răcnetele produse de zdrahonii ăștia hibridizați m-au făcut să-mi re-evaluez viața puțin. Dintre ei se disting părintele, primul sătean întâlnit de eroii noștri, Ezequiel, ultimul om rămas în Imboca și Uxía Cambarro, cele mai mișto țâțe din f Marea Preoteasă a lui Dagon.
                Sacerdotul ține poziția de villain al filmului (nu e cine știe ce distincție, având în vedere cum se prezintă congregația sa), fațada de preot catolic fiind așa, pentru turiști. Știm noi cui datorează închinăciune sângeroasă.
                Ezequiel, interpretat de Francisco Rabal, căruia îi este dedicat filmul, are rolul de a prezenta fundalul satului, fiind nu doar ultimul om din Imboca, ci probabil și singurul ce-și mai amintește cum era viața înainte de Dagon.

               

            Astfel, la o ieșeală romantică sub o clădire dărăpănată, la o goană de oameni-pește și o gură de șnaps, Ezequiel Los Locos destăinuie lui Paul secretul satului. Heavy shit, hombre.

                Nu am să intru prea tare în amănunte în legătură cu acțiunea filmului, pe lângă faptul că implică multă alergătură și faze tensionate unde protagonistul trebuie să evite mulțimea de sardine ambulante. Făcând o mică tangentă, mi-a adus aminte un pic de Call of Cthulhu: Dark Corners of the Earth (mare surpriză), mai ales în ceea ce privește scena din hotel. Paul nu se bate cu sătenii, el încuie și blochează uși și aleargă cât îi permit gleznele abuzate.  În ceea ce privește deznodământul, având în vedere că știm de cine au fost scrise materialele-sursă, cred că vă puteți închipui cum anume se termină filmul.

                Trebuie să punctez încă o dată felul excelent în care au fost decorate scenele. Peste tot sunt urme de mucegai, de putreziciune, genul de pagube la care v-ați aștepta de la niște chiriași ce în loc să-și mai facă un pic de curățenie prin bârlog, doar se închină Zeilor Adânci toată ziulica. Nu cred că ploaia se oprește vreo clipă (LA TORMENTA!), iar starea de dezolare, de loc cu adevărat abandonat de speranță și rațiune omenească permează toate locațiile.  Cum am mai zis, costumele Imbocanilor ce sunt mai degrabă caracatiță decât primată sunt foarte potrivite, având o oarecare doză de... bun-gust? Nimic flashy ci doar visceral, genul de decor/costumație ce permite minții privitorului să accentueze groaza, lăsând suficiente necunoscute cât să nu fie vorba de întuneric și atât, dar nici să nu pornească un reflector imens pe abominații.

Not pictured: tits.

                Dacă ați ajuns până aici, Dagon este o experiență zdravănă în materie de horror (evident, mai ales de horror lovecraftian), ce reușește să surprindă prin execuție și atmosferă, cu scene tulburătoare și tensionate, numai bune să alunge plictiseala într-o sâmbătă lentă. Dacă nu ați ajuns până aici, vă voi găsi. Ca o notă personală, cred că o să iau la puricat restul fimelor bazate pe mythos-ul lui moș H.P., să văd ce se mai lipește, cât de drept/nedrept am fost cu filmul acesta, și mai ales, ritualuri nebune sub pietre străvechi, ochi nevăzători ce-și aruncă nelumina peste sufletul nemuritor, agonia și groaza unde moartea nu este o scăpare, pântece însângerate purtătoare de semințe spurcate, tentacule, țâțe și pizza. 

 "You cannot care for her. You do not dream of her! You will go soon to a beautiful place. You will forget your world and your friends. There will be no time, no end, no today, no yesterday, no tomorrow - only the forever and forever, and forever without end. It is your fate. It is your destiny."

MOVIE NOTES: Drive (2011)

• Scriu acest Movie Notes dupa un six-pack, deci vă rog să scuzaţi eventualele incoerenţe. 
• Probabil majoritatea aţi văzut deja Drive, pentru că e un film destul de cunoscut. Şi eu îl văd a doua oară. O să scriu oricum despre el. Muie. 
• Drive este un film despre un şofer fără nume. Nu e acolo să faceţi cunoştinţă. Nu e acolo să fiţi prieteni. Nu e acolo să-i zici pe nume. E acolo să facă un singur lucru. Să conducă. 
• Drive mai este un film şi despre zâmbetul lui Ryan Gosling. Aproximativ 70% dintre scene conţin zâmbetul lui. Dacă ăsta nu-i motiv să vedeţi filmul ăsta, nu ştiu care e. 
• Chiar dacă acţiunea se petrece în prezent, Drive are o doză sănătoasă de 80s visuals. Totul este foarte shiny şi sunt o grămadă de reflexii peste tot. 
• Avem câţiva actori foarte cunoscuţi în filmul ăsta, printre care Bryan Cranston (Mr. White aka Heinsenberg din Breaking Bad), Ron Perlman (şefu şefilor) şi Christina Hendricks (aia cu ţâţe mari din Mad Men). 
• Soundtrack-ul e foarte şmeker. 
• Ryan Gosling is the sweetest boy. 
• Am menţionat zâmbetul lui Ryan Gosling?

MOVIE NOTES: Starsky and Hutch (2004)

• Do it. 
• Finkle wants some dinkle, do it.
• Lay it on me, do it. 
• Right here, do it.
• Do it. 
• Ooooh, that's a sweet little pucker, I love it. 
• Do it. 
• Bacardi and Cola, do it, do it. 
• Do it. 
• DO IT.

Bad Taste (1987)

Mai ţii minte când ai văzut prima dată ''Lord Of The Rings'' şi ai zis ''Super tareee!'' ? Mai ţii minte când ai văzut prima dată "Dawn Of The Dead" ăla vechi şi de referinţă şi ai zis ''Super tareee!'' ? Mai ţii minte când ţi-ai văzut fratele cum vomita de la prea multă răcitură când erai mic şi ai zis ''Super tareee!'' ? BAD TASTE e cu regizorul de la primul, violenţa de la al doilea şi atmosfera de la al treilea, dar în fucking mini-Australia (Noua Zeelandă) şi e cu extratereştrii muişti, aparent. Also, Derek. Enjoy!

Warm Bodies (2013)

Cred că sunt ani de zile de când așteptam un altfel de film cu zombies. Pe cât de mult îmi plac și savurez fiecare peliculă pe acest subiect, pe atât de mult am început să mă plictisesc de aceleași stereotipuri. Parcă fiecare începe și se termină la fel, fără a aduce nimic nou. Nu mă înțelegeți greșit, au fost destule filme cu zombies care au ieșit din tipar cu anumite elemente și au reușit să stoarcă un "wow!" din partea mea sau a altor iubitori de nemorți, însă parcă niciunul nu a întors ideea de zombie la 180 de grade pentru a ne oferi o altă perspectivă a cadavrelor umblătoare.

MOVIE NOTES: Bab'Aziz (2005)

 

Aţi văzut vreodată un film tunisian? Nu-i nimic. Am văzut eu trei şi o să vă povestesc câte ceva despre ultimul dintre ele.

• Împreună cu El Haimoune şi Tawk al hamama al mafkoud, Bab'Aziz alcătuieşte o trilogie tematică începută în 1986. Nu există o legătură narativă între cele 3 filme, acestea pot fi văzute separat sau în orice ordine.
• Punctul comun al acestora este o viziune fantastică asupra lumii arabe, care aminteşte de basmele celor 1001 de nopţi. Fiind cel mai recent şi având parte de un buget mai mare, Bab'Aziz este şi cel mai şlefuit vizual (şi sonor) dintre ele.
• Este povestea unui bătrân orb care umblă hai-hui prin deşert, căutând împreună cu nepoţica sa locul unei mari adunări a dervişilor. Drumul lor se intersectează cu cel al altor personaje. Alte poveşti apar şi adâncesc spectatorul tot mai mult în mirajul deşertului.
• Lipsa unei naraţiuni mai consistente face din Bab'Aziz un film care încearcă să surprindă ceva ce nu se poate povesti. Peisaje frumoase, muzică şi dansuri tradiţionale - cei obişnuiţi doar cu imaginea Islamului de pe CNN vor avea parte de un mic şoc cultural.
• Deşi per ansamblu a fost o experienţă plăcută, menţinându-mi interesul până la capăt, am constatat că efectul filmului a trecut destul de rapid. Aş fi zis că e cel mai bun din trilogie, dar privind acum în urmă, tot El Haimoune mi se pare mai izbutit. Chiar dacă acesta nu era la fel de arătos, avea o poveste înduioşătoare despre coming of age. Bab’Aziz rămâne doar un miraj. Frumos, dar efemer.

AKIRA (1988)

(Da, încă un film asiatic pe NSF) Aveam filmul ăsta pe watchlist de o grămadă de timp, şi nu ştiu ce mi-a venit azi noapte să-l văd în sfârşit, probabil o fi fost vreo combinaţie de plictiseală şi oboseală ca pe vremuri. Ştiam o mână de chestii despre el a venit din cartea aia şmecheră, 100 Sci-Fi Movies You Must See Before You Die, şi anume că e unul dintre cele mai bune SF-uri ale tuturor timpurilor, că e o animaţie extraordinară.. all that good stuff, n-am vrut să aflu mai multe, m-am lăsat pe spate şi mi-am propus să rămân surprins. Long story short, de mult timp nu am mai luat o decizie atât de bună ca cea de a vedea, finally, AKIRA...

Bullet Ballet (1998)

Câteodată încep să mă macine remuşcările că majoritatea filmelor pe care le văd sunt (foarte) obscure. Nu mai pot povesti cu lumea la o bere fără să las impresia că-s un sac cu băşini. Şi mă gândesc la toate orele în care mi-aş fi putut consolida cum trebuie cultura cinematografică. Sigur că vreau să mă uit la Rămăşiţele zilei. Dar nu sună mai incitant beastploitation-ul unui polonez franţuzit? Şi uite aşa, din obscuritate în obscuritate, mă transform în personajul ăla din poveştile de la bere, care avea la activ "Romanul cocainei" al lui Agheev şi alte vrăjeli ruseşti, dar nu citise niciun Dostoievski. Dar în momente ca ăsta se întâmplă de obicei minunea. Apare un film de nicăieri, cu doar 1000 de voturi pe imdb, şi mă face praf.

Hansel & Gretel: Witch Hunters (2013)

 

Nu cred că este cineva care, atunci când era la vârsta prunciei, nu a auzit de poveștile Fraților Grimm. Eu personal aveam un disc pe care îl ascultam aproape zi de zi, fascinat fiind de scurtele povestioare care se auzeau din boxele combinei mele audio, fabricație rusească. Eh, ce vremuri...

Și iată că după atâta timp am ocazia să văd unele dintre personajele mele preferate, Hansel și Gretel.

Cu mâinile curate (1972)

[Publicăm cu întârziere primul articol primit pe mail. Alexandru a binevoit să ne povestească care-i şpilul şi ce se întâmplă într-unul dintre cele mai cunoscute filme ale lui Sergiu Nicolaescu. Aşa că tinerii noştri cititori născuţi după 1990 ar face bine să ia aminte la rândurile de mai jos]

Se pot spune multe lucruri despre Sergiu Nicolaescu. Că ar fi fost un regizor cu picioarele pe pământ (sau regizor în general) nu e unul dintre ele. Zelul său în încercarea de a turna nu un film cu gangsteri, ci o serie întreagă, a dus ca de obicei lucrurile prea departe. Cu mâinile curate e un film despre lupta dintre interlopi şi poliţie ce ar fi avut loc chiar după al doilea război mondial. O luptă crâncenă am spune, după vizionarea filmului. Crâncenă şi ridicolă.

Sílení (2005)

De Jan Svankmajer am auzit prima dată când mi-am luat un pachet cu scurtmetraje de fraţii Quay. Primul dintre acestea se numea The Cabinet of Jan Svankmajer şi nu am înţeles prea bine ce se întâmpla în el. Era o animaţie stop-motion suprarealistă, un tribut adus unui regizor cult al genului. Sílení al lui Svankmajer nu este un film de animaţie, însă specialitatea regizorului se vede în nişte intermezzouri cu bucăţi de carne şi măruntaie alergând de colo colo în stop-motion. Apare şi Svankmajer cu vreo 2 minute înainte să înceapă genericul şi ne explică premisa filmului, ca să ne putem bucura de el fără să ne frământăm minţile cu detalii 2deep4u.

MOVIE NOTES: Redneck Zombies (1987)

Nu, pe bune.

Minunatele studiouri TROMA (The Toxic Avenger, 1984, Class Of Nuke'Em High, 1986 + mare parte dintre filmele mele preferate) erau arhi-cunoscute în underground-ul anilor 80', dar în vara anului 1987, patronii Troma Lloyd Kaufman şi Michael Hertz s-au trezit pe pragul studiourilor lor din NY cu nişte puşti, mari fani ai operelor lor, care aveau o casetă video cu propriul lor film, şi vroiau ca Troma să îl distribuie. They did.

• Totul e filmat pe casetă video, cu nişte camere împuţite, într-un câmp dinafara unui oraş anonim.
• E despre o gloată de redneci (''gloată'' este termenul potrivit) care dau de nişte butoaie radioactive, fac moonshine din ele şi se transformă în flesh eating maniacs. Da.
• Există, fără niciun motiv, un personaj extreeeeeem de fucked-up care mă speria grav acum câţiva ani şi care arată ca un membru Ghoul şi vorbeşte ca un deadite din ''Evil Dead''.
• Efectele speciale sunt de două feluri: grozave şi admirabile/distruse şi ridicol de tâmpite, dar nu ştiam la ce să mă aştept de la un film cu un nume ca ''Redneck Zombies''
• Există un bebeluş dat cu sânge pe faţă care muşcă din niste muşchiuleţ. ZOMBIE BABY.
• Personajele sunt aceleaşi ca în orice film horror, un grup de adolescenţi care vor să se distreze, dar preferatul meu e negrul slăbănog şi speriat.
• Negrul speriat are o scenă în care ia LSD, se calmează şi începe să disece un zombie cu mâinile goale sub privirile terifiate ale amicilor lui. El mai ia câte un organ, pe care el îl vede drept altceva din cauza acidului (ex: jucării, bijuterii, ceasuri) şi mai exclama ''Daamn, I'mma keepin this shit!'' şi îl bagă în buzunar.
• Există scene deosebit de gory, unele arătând chiar legit pentru un buget de doi dolari şi o sârmă.
• De văzut cu mulţi prieteni şi multă Polska Vodka vol.46%.

MOVIE NOTES: Chocolate (2008)

Ca să nu zică Chester că mă uit doar la mizerii japoneze de care n-a auzit nimeni, vă voi povesti astăzi pe scurt despre un film cu bătăi tailandez.

• Ca mai toate filmele mainstream (sud)asiatice, Chocolate are o doză sănătoasă de sentimentalism. De data asta însă, producătorii s-au întrecut pe sine.
• Zen, protagonista, este rodul iubirii interzise dintre o fostă interlopă locală şi un yakuzist care s-a băgat pe teritoriul care nu trebuia. Este autistă sau suferindă de o formă necunoscută de retard mental (n-am reuşit să-mi dau seama exact). Dar lucrurile nu se opresc aici: după un sfert de film, mama ei este diagnosticată cu cancer.
• La fel cum rain man ştie să numere cărţi, Zen ştie să prindă cuţite şi să dea palme cu piciorul. Pentru că tratamentul pentru cancer costă mult, fata decide să-şi valorifice talentul recuperând datorii de pe vremea când maică-sa activa încă în branşă.
• Cred că e inutil să mai precizez că intriga e de o stupizenie fără seamăn.
• Secvenţele de luptă sunt însă entertaining şi mişto coregrafiate. Actorii şi-au făcut singuri cascadoriile. La final, în clasicele bloopers, avem ocazia să o vedem pe Zen cum încasează nişte picioare în gură pe bune.
• Merge văzut într-o companie fără alergie la sirop asiatic. Dacă sunteţi la primul film tailandez, luaţi mai degrabă seria Ong Bak. Tot cu poveste băşită, dar parcă nici chiar aşa ca asta.

Mama (2013)

Trebuie să vă spun că am stat mai mult de zece minute doar pentru a mă gândi la o frază de început care să vă capteze atenția. Cu părere de rău, nu am reușit să vin cu nimic super serios, elegant și profesionist, așa că vă spun doar atât: m-am căcat pe mine de frică. M-am căcat pe mine atât de tare încât toate muștele din împrejurimi s-au adunat în jurul casei pentru a dansa oda bucuriei. "Mama" este genul de film care da cu tine de toți pereții, fără să își ceară scuze. E genul de film care începe nevinovat, însă se transformă în cel mai negru coșmar. E ca o fată pe care o crezi virgină, însă după ce ajungi cu ea în pat îți demonstrează că este o bestie.

Heavy Metal Parking Lot (1986)

Pentru mine, să fi fost adolescent in America anilor 80' este echivalentul mersului pe Lună cât timp îmi cântă Led Zep în cască, echivalent cu un high-five cu dinţii lui Jimi Hendrix cât timp face solo cu ei, echivalent cu ceai la casa lui Doc Brown, mă duc pe skateboard până la şcoală prinzându-mă de maşini, echivalent cu un meci de basket, si tu EŞTI Teen Wolf.. ceva absolut perfect şi ideal. Dar mereu vine întrebarea: ''Oare era atât de mişto?'', şi răspunsul mi-l oferă Heavy Metal Parking Lot, care tocmai ce mi-a ieşit din casetofon la miezul nopţii, cu tot cu Cadillac...

Kids (1995)

E ciudat cum până acum nu am fost într-atât de curios încat să arunc un ochi și pe creația cinematografică a lui Larry Clark. S-a întâmplat probabil pentru că simțeam că asimilasem tot ce se putea din lucrările sale fotografice. Mai precis din Tulsa - photobook-ul care a stârnit interesul scenei artistice pentru lucrări autobiografice oneste, dure, care să nu intre totuși pe tărâmul exploatativului (e greu, dar se poate). Știam de Kids și Ken Park desigur, dar din ce reușisem să citesc am avut întotdeauna impresia că filmele pot fi luate mai degrabă ca o adăugire redundantă și superfluă a seriilor sale fotografice.

După vizionarea lui Kids, filmul care l-a fixat pe Larry Clark în cultura populară ca regizor, mă bucur să spun că lucrurile nu stau chiar așa. În fine... nu chiar.

Ohayô (1959)

Când te afli la o cafeluţă cu nişte hipsteri şi vine vorba de cele mai bune filme japoneze, e de bon ton să zici de Ozu, căci Kurosawa nu se mai prea poartă, îl ştie deja toată lumea. Dacă nu eşti atent, s-ar putea să te trezeşti supralicitat la rândul tău cu un Mizoguchi, dar în general cu Ozu mergi la sigur. Menţionează Tokyo Monogatari şi e ca şi cum vei pomeni un Citizen Kane mai obscur. Nu l-a văzut nimeni, dar nu-i frumos să recunoşti asta. Nici eu nu am văzut Tokyo Monogatari, dar mi s-a recomandat în schimb (mersi, Ciolan!) Ohayô, de acelaşi regizor. O comedie despre viaţa în suburbiile din Japonia anilor '50. Să fie oare mai bună decât un Kurosawa?

Trick Or Treat (1986)

Nu, nu fiertura aia de film horror nou, ăla din '86, baby.

Trick Or Treat (nu, nu dau link de pe imdb că mă enervează, şi eu sunt mai rebel aşa) este un film harrăr din 1986, dar incorporează un element foarte important şi atrăgător, heavy metalul. Adik, un rockstar moare într-un mod misterios, iar unuia dintre cei mai mari fani ai lui îi este acordată ultima presă a ultimului lui material pe vinil (de către Gene Simmons, care îl joacă pe Axl Rose dacă ar fi fost un DJ slinos, adică pe Axl Rose), dar discul e posedat şi îi dictează lucruri puştiului pentru a fi mai şmecher la şcoală şi boss în general, dar Sammi Curr (fără glume cu cururi, vă rog, e numele rock-starului) îşi mişcă bucile afară din vinil pentru a teroriza. Restul, doar în versuri Acid Witch mai prinzi...

Wedding Crashers (2005)

Wedding Crashers este unul dintre acele filme pe care le revăd ori de câte ori am ocazia. Nu fac vreun efort în sensul ăsta, nu-l caut pe net (deși parcă mi l-aș lua pe DVD, dacă ar costa 10 lei; n-am dat niciodată mai mult de 10 lei pe-un DVD, și mi-am luat niște chestii destul de marfă cu banii ăștia), dar dacă dau peste el din greșeală la TV, poți să-ți pariezi banii de chirie că I'll watch the shit out of it. Ultima oară l-am văzut prin februarie, într-o cameră de hotel din Salonic, în timp ce stăteam înfofolit sub pătura din patul extrem de confortabil. Mă simțeam așa de bine c-am deschis mini-frigiderul din cameră să-mi iau un Snickers și-o cutie de Pringles, care m-ar fi costat 5 euro. Din păcate, am găsit doar niște sticle amărâte de apă minerală ;(((

MOVIE NOTES: Sonatine (1993)

• O sonatină e o sonată mai mică. V-am spart, nu? Începe de obicei allegro, se linişteşte la mijloc, iar în final îşi reia ritmul alert. Cam aşa e structurat şi filmul de faţă.
• "Sonatine" e despre nişte yakuzişti încăpăţânaţi să păstreze aceeaşi mină mohorâtă, indiferent dacă privesc în gol, ucid alţi yakuzişti sau mor la rândul lor.
• Nu-i revenge flick-ul exploziv la care mă aşteptam. Momentele de violenţăpură şi artezienedesânge sunt scurte şi rare.
• În special finalul s-ar putea să-i dezamăgească pe cei care pornesc cu aceste aşteptări. Mie mi-a plăcut - se termină cu un shootout atipic, nu lipsit de un iz poetic.
• Sângele rece cu care-şi face treaba personajul principal mi-au amintit de mai vechiul "Point Blank". Spre deosebire de Lee Marvin însă, Takeshi Kitano îşi mai aminteşte câteodată cum să râdă sau să zâmbească.
• Cămăşi oribile şi o partidă improvizată de sumo pe plajă. Doar în Japonia.

Body Melt (1993)

Revoltător. Repulsiv. Dezgustător. Ne-la-locul-lui. Venind din ţara cangurilor, a lui Crocodile Dundee si Sadistik Exekution, azi facem review unuia dintre cele mai sparte, aiurea si plin de lichide filme pe care le-am văzut. De două ori.

Am căutat pe google ''barf bag''. Va trebui să ne mulţumim cu asta.

''Body Melt'' a.k.a. ''Purple Monkey Dishwasher Gore Show'' se centrează in jurul unui nou drog vândut de o companie farmaceutică într-o suburbie aparent artificială din Australia. Drogul nu se manifestă corespunzător, urmând ca cei ce îl ingerează să se transforme foarte foarte nasol, şi e genul de film care jumătate e doar scene gory si vomit-inducing de alterare a corpului, in moduri gândite din ce in ce mai sick (projectile vomiting, penisuri de nemţi bodybuilderi care bubuie şi figura 1, deşi chiar nu recomand să intraţi pe link. Îmi pare rău în avans, dar cam aşa stă toată greşeala asta de film).

Acum stau şi mă întreb cum ar fi o lume în care ''Body Melt'' nu ar exista. Economia ar fi mai bună, vinilurile s-ar găsi mai uşor şi mai ieftin, si preşedintele ar fi probabil Snake Plissken, totul ar fi mult mai---SHIT am uitat să vorbesc despre jumătatea deloc necesară şi cringing a lui ''Body Melt''. Fără nicio legătură cu filmul, suntem trataţi cu o pereche de puştani care ajung acasă la niste redneci --aparent mutanţi-- din zonă. Casa lor este plină de jeg, rugină şi chestii porno, iar locatarii, la început, se dau prietenoşi într-un mod ciudat, iar apoi pur şi simplu încearcă să-i mănânce pe puştani. Toate scenele sunt filmate pe cât se poate de freakish, la o fermă Australiană slinoasă, în miezul zilei. A, şi omoară un cangur doar ca să-i mănânce nuştiuce glandă care le dă energie sau ceva.

>mfw

Şi nu în ultimul rând, scenele cu esofag. În ''Body Melt'' sunt multe scene cu interiorul esofagului. Multe. Simple as that, camera creindu-şi drum prin esofag. ''The Godfather'', film bun, niciun esofag. Am spus destul.

NSF Rating: un film greu de suportat. Mai bine te uiti la ''Street Trash''.

Bă, da în Australia chiar sunt puţini oameni normali.

MOVIE NOTES: Django Unchained (2012)

• Filmul se presupune că este despre dezlănţuială. O minciună sfruntată.
• Django ca personaj este mai plat decât Pământul pe vremea lui Galileo.
• HEI UITAŢI CÂT DE PERSECUTAŢI AU FOST NEGRII, NAŞPA NU???
• Încet, plictisitor şi mult prea lung, mă doare mâna de cât am ridicat-o în timpul filmului ca să mă uit la ceas.
• Neamţul e okutz, un fel de Hans Landa mai cuminţel. Motivul principal pentru care m-am uitat la film.
• Leonardo di Caprio vrea să ne demonstreze încă o dată că poate să joace şi roluri de baeţi răi, şi i-a ieşit. 
• Samuel L. Jackson a fost absolut jenant. Da, ştiu, şi-a jucat bine rolul, dar personal nu-mi place să-l văd în roluri de genul, nu i se potrivesc deloc. Uitaţi-vă la film şi o să vedeţi de ce.
• M-a mângâiat la snobeală cameo-ul lui Jonah Hill în singura scenă din film care m-a făcut să râd ca un sălbatic.
• Relaţia dintre Django şi partenera lui de bostăneală nu e îndeajuns de dezvoltată. În consecinţă, m-a durut în pix de ei doi.
• Tarantino s-a cuminţit. A lăsat-o mai moale cu scenele over the top, replicile inteligente şi personajele interesante în favoarea unor ţărănoi rasişti. Faptul că filmul ne arată negrii măcelăriţi şi abuzaţi într-o mie de moduri diferite nu-l face un film de Tarantino. Punct.

NSF Rating: mai bine mă uit o zi întreagă cu chester la Jersey Shore /10

MOVIE NOTES: Copiii suntokbă (2010)

• Îl știți, e filmul ăla care a fost proiectat la Muzeul Țăranului Român în luna LGBT la care au venit să protesteze niște maimuțoi creștini și naționaliști.
• Și totuși, nu este un film despre sex violent între bărbați.
• Ci o comidramă despre o familie alternativă, compusă din două mame și cei doi copii veniți pe lume grație unui donator de spermă anonim.
• Copiii se fac mari și se gândesc că n-ar fi rău să afle cine-i tatăl lor adevărat.
• Tatăl lor adevărat este un bărbat superb și șarmant, cu o afacere de succes (fermier organic/proprietar de restaurant), motociclist și promiscuu, jucat de Mark Ruffalo. 
• Toată lumea e încântată de noul tătic, mai puțin mămica dură și semi-alcoolică. 
• Cealaltă mămică începe să petreacă prea mult timp cu el. 
• Tragedy ensues. 

• Filmul are un aer indie foarte fresh și toată lumea joacă excepțional.
• Sunt atinse diverse teme sensibile - gen what if our kid turns out to be gay?, dificultățile unei căsnicii sau cum să le explici copiilor că noaptea te uiți la filme porno - dar într-un mod lejer și foarte natural. 
• La sfârșit, știi doar că principalul conflict s-a rezolvat, oarecum, dar multe chestii rămân în aer, deschise speculațiilor.
• Se stă foarte mult în jurul mesei în filmul ăsta.
• M-am bucurat că nu-s singurul care s-a săturat de toată nebunia și presiunea de a-ți micșora amprenta de carbon, de a fi ecogreen și a te masturba frenetic gândindu-te la heirloom tomatoes și castraveți fără pesticide.
• E un film frumos, vedeți-l. 

Dormi trezeşte-te (2012)

Nu cred că există trupă de muzică “experimentală” de dormitor care să nu fi băgat la un moment dat prin piesele sale pasaje indigeste de tăcere, ca să iasă minutajul cum trebuie. Care truc ieftin să fie justificat mai apoi, chipurile, de necesitatea evidenţierii a te miri cărui concept scos din cur. Cam ca în “This is Spinal Tap”, când se trezesc băieţii cu coperta albumului de un negru opac. Într-o situaţie asemănătoare se complac şi multe filme de la noi. Mai exact, filmele ţinând de noul minimalism românesc, caracterizate succint prin deja clişeisticul “filme d-ălea în care îl filmează pe unul 10 minute cum mănâncă o ciorbă”.

Din păcate pentru mulţi spectatori, în ciuda indieness-ului proclamat “Dormi trezeşte-te” nu se îndepărtează de la reţetă. Filmul ţine cam o oră. Din ora asta, o felie de zece minute îi vedem pe cei doi protagonişti plimbându-se pe stradă şi cam atât. Fără replici, doar ei văzuţi din spate, mergând. Aproape 10 minute. Dar desigur, o scenă atât de lungă nu poate fi pusă pe seama întâmplării. Felul în care ea merge în spatele lui poate fi cu siguranţă citit ca o trimitere la Euridice, ieşind din Hades şi îndreptându-se spre patul lui Orfeu, nu-i aşa?

De pe unul dintre posterele promoţionale protagonista priveşte în gol. “Mă piş pe tot binele vostru”, scrie peste poză. E un citat din monologul de la începutul filmului. Diana este o fată care nu se mai suportă şi vorbeşte singură în felul următor: “E de la frică, de la confortul ăsta că mă ascund. Că am ajuns să fac atâtea tâmpenii pentru lumea asta. Am atâţia prieteni. Fac atâtea căcaturi pentru voi. Sunt nimic. Mă faceţi din ce în ce mai de căcat cu toate mulţumirile voastre. Vă urăsc pe toţi. Vreau doar să sug pula, nu să vă salvez animalele.” Dacă vi s-au strepezit dinţii de la atâta banalitate şi edginess, nu-i nimic, şi mie mi s-a întâmplat. Interpretarea actriţei mai clăteşte puţin spârcâiala. Totuşi, pentru un film care se vrea “hiperminimalist” şi “senzorial”, genul ăsta de monolog este o modalitate mult prea directă şi artificială de a-ţi introduce personajul. Nicio nuanţă, niciun mister: Diana este o pizdă cu tendinţe autodistructive care vrea să fie futută în mod degradant de către indivizi dubioşi agăţaţi pe net.

Mi-a plăcut de Ilie, ciudatul filmului. Un tumblr addict cu mutră tipică de tocilar, care o abordează pe Diana cu tupeul celui care ştie că nu are nimic de pierdut. La fel ca şi în cazul protagonistei - mişto şi natural jucat. Dar tot mai scapă câte o replică aţoasă, gen “nu prea ai frumuseţea aia, stilul revistelor de modă... ştii?”

Nu vă mai zic ce se întâmplă mai departe. Chinuiţi-vă şi voi ca mine cu un ceas de cadre dezlânate, dacă sunteţi curioşi. Mai zic doar că o să fie şi un dream sequence la un moment dat. Alt truc artificial şi pretenţios. Senzorial.

Poate am fost puţin cam dur. Nu mi-a displăcut în totalitate. Filmul arată bine. Frumos jucat. Personajele şi subiectul au iz de indie. Altfel, în afară de faptul că-i no budget, nu ştiu cu ce s-ar putea lăuda filmul ăsta. Nu văd de ce aş recomanda cuiva să vadă “Dormi trezeşte-te” şi nu “Aurora” sau “Poliţist adjectiv”. Poate doar ca să vadă cum arată o fată drăguţă şi apatică, care zice cât de mult ar vrea să sugă pula. Deşi, dacă mai aşteptăm puţin, o să ne înveţe Charlotte Gainsbourg în următorul Lars von Trier cum stă treaba cu promiscuitatea. Şi cred că o să doară mai tare.

Suspiria (1977)

"Giallo (noun, adjective) – an Italian 20th century genre of literature and film, which in Italian indicates crime fiction and mystery. In the English language it refers to a genre similar to the French fantastique genre and includes elements of horror fiction and eroticism. The word "giallo" is Italian for "yellow" and stems from the origin of the genre in Italy as a series of cheap paperback mystery novels which all had trademark yellow covers."

Twist-ul, you say? Faptul că aici nu avem de-aface cu un giallo propriu-zis, ci cu unul care te atrage cu fusta sa scurtă sub formă de giallo, doar pentru a o ridica şi a dezvălui ceva total supranatural (who writes this stuff?). Dario Argento, sau cum îmi place mie să-i spun, naşul de aur, este protagonistul din spatele camerei a acestei capodopere italiene, un lucru foarte important pe care trebuie să-l ştiţi din start. Also, îmi bag picioarele în faptul că am zis ca voi face recenzie unui film prost, pur si simplu n-am putut rezista la tandreţea catifelată a vrăjitoarei ce se ascunde după "Suspiria". Deja am spus mai mult decât trebuia.

În Italia au dinastea în loc de bibelouri cu peşti.

Tot filmul se petrece undeva unde doar Chester a fost, în repetate rânduri, ca un pervers ce e, si anume o şcoală de balet, la care americanca, al cărei nume îl uit acuma, (să o numim Suzie Freedom-Eagle) ajunge de la aeroport, doar ca să fie întâmpinată la poartă de o fată teribil de înfricoşată, care o avertizează despre locul în care va urma să danseze pentru următoarele 90 de minute. Multe lucruri artsy şi violente urmează, şi cu un final pe măsură. Staţi liniştiţi, filmul ăsta este mai puţin despre balet şi mai mult despre ploi cu viermi şi vrăji.

Am revăzut imaginea asta şi mi-am adus aminte că m-au trecut fiorii când am văzut filmul prima oară. MERSI, ANDREI.

Tot şpilul din spatele lui "Suspiria" este de fapt două lucruri de bază, atmosfera de neegalat a lui Argento, care te închide personal în şcoala de balet împreună cu Suzie Freedom-Eagle si Chester, şi paleta vie de culori a filmului, şi prin vie nu mă refer la chestii ţipătoare, ci la toate movurile, roşurile si bleu-pal-urile posibile, de parcă te uiti la o copertă de album Acid Witch fără elementele campy. Filmul este pur si simplu amazing eye-candy, şi asta pe lângă muzica perfectă si deja devenită clasică a maeştrilor italieni Goblin ("Dawn Of The Dead", "Deep Red", multe lucrări de-ale lui Argento) şi crimele la fel de bine coreografiate ca paşii de dans din film, cel puţin una dintre ele fiind ridicată în slăvi drept "una dintre cele mai bune scene de crimă din cinematografie", acolo cu "Psycho" şi "The Erotic Adventures Of Hercules".

În final, apelaţi la "Suspiria" în acele nopţi singuratice de sâmbătă în care nu aveţi unde să mergeţi, afară plouă cu găleata si sunteţi singur în casă, având la dispoziţie doar un bec roşu foarte slab. Beautiful.

Phantasm 2 (1988)

E foarte greu de analizat un sequel - îl iei ca atare sau încerci să-l compari cu intrările precedente din serie? Cu atât mai greu de dat un răspuns când vine vorba de filme horror, unde sequel-urile pot da în boala theme park-ului (“Ok, am o idee de film nou Friday the 13th, îl luăm pe Jason și îl punem... uhm... în... spațiu? Da, în spațiu!”). În seara asta avem pe targă Phantasm 2, a.k.a. sequel-ul filmului cu cel mai mișto soundtrack ever.

Acțiunea are loc la 8 ani după evenimentele primului film. Quick recap: Mike, un puști de vreo 9-10 ani află de o conspirație sinistră în care misteriosul Tall Man și cohortele sale fură morți din cimitirul local. Împreună cu frate-su și amicul lor semi-chel Reggie, încearcă să îi zădărnicească planurile - în consecință, pitici grotești îi atacă, muzică mișto se aude pe fundal, oameni mor exsanguinați și chestii explodează. 

Tall Men don't look at explosions.

Cum o rețea de trafic de carne interdimensională este greu de explicat oricărui om nespart pe legale, Mike este băgat într-un azil de boli mintale, în timp ce Reggie caută produsul ideal pentru stimularea scalpului (probabil, nu se specifică). În ăștia 8 ani de azil, Mike stabilește o conexiune psihică cu Liz, pentru că studiourile Universal au vrut un love interest în film. Tipa simte cum The Tall Man se apropie de orașul ei, așa că-i trimite un porumbel mental lui Mike să vină s-o salveze. Acesta le spune doctorilor tot ce vor să audă ca să-l externeze, se întâlnește cu Reggie și împreună lovesc drumul ceva mai tare decât a lovit Reggie sticla timp de 8 ani de zile de reflecție asupra faptului că n-a putut să-și salveze amicii ba de la moarte, ba de la nebuni (iarăși, speculez, nu se specifică). 

Măcar femeile nu sunt deranjate de chelie.

Aici filmul se impiedică puțin fiindcă nu prea știe exact ce vrea să fie. Ador atmosfera diafană a primului film, jonglarea cu linia dintre real și imaginar, povestea ceva mai low-key și personală, totul combinat cu faptul că personajul principal era un puber băgăcios care, la urma urmei, și-a făcut-o cu mâna lui. Un film horror cu o subtematică de “coming-of-age” (nu atât de cheesy ca The Lost Boys) ce nu avea un Ash Williams în rolul principal. Ei bine, în Phantasm 2, Mike a crescut. Una din primele chestii care le face cu Reggie este să spargă un magazin de hardware, să ia o drujbă de pe perete, să-și facă un aruncator de flăcări și un QUADRUPLE SHOTGUN (!). Nu vă excitați prea tare, shotgun-ul e folosit fix O SINGURĂ DATĂ în tot filmul (!!) doar ca să fie aruncat apoi (cepulamea!?!). Am zis, sigur, ce căcat, de ce nu. Dacă aici vrea să prezinte un duel cu drujbe, nu înseamnă că nu poate fi bun. Distrează-mă, Coscarelli! 

Credeați că glumesc, nu?

Problema este că universul Phantasm nu prea are niște antagoniști după care să te duci “all guns blazing”. Ai niște pitici, niște sfere de metal, și Tall Man, care pare să se materializeze în cele mai neașteptate locații. Tonul filmului este undeva între aventura fantasmagorică din primul și un road/buddy movie supranatural.

ASTA ȚI SE PARE ȚIE NATURAL?!?!?

Totuși, a nu se înțelege că este un film de căcat. Regizorul Don Coscarelli și-a mai rafinat talentul cinematografic în cei aproape 10 ani dintre filme - Phantasm 2 arată chiar bine, cu niște cadre bine alese, iar bugetul de $3 milioane (de 10 ori mai mare ca primul) este bine investit în niște efecte gore foarte șmechere. Tema muzicală revine (cu mici modificări), avem țâțe, acțiunea are un ritm satisfăcător, iar 1979 a sunat fiindcă-și vrea sfârșitul înapoi. Mulți cultiști consideră sequel-ul ca fiind mai bun ca primul, și sper să nu-mi bage mortu-n casă după review-ul ăsta.

Căcat, prea târziu.

Ca să recapitulăm: arată bine, se mișcă bine, sună bine, dar nu are acel “touch” de unicitate al originalului. Este un ‘80s horror chiar de văzut, păcat că quadruple shotgun-ul ăla este un cocktease imens.

Salut, Bulletstorm!

MOVIE NOTES: Gummo (1997)

M-am decis spontan la 8 dimineața să mă uit în sfârșit la Gummo. Nu pentru că aș fi fost megaentuziasmat de el, ci doar ca să pot spune că am văzut Gummo. Așa că, acum, cât îl am proaspăt în minte, uitați notițele mele:

• În primul rând, soundtrack-ul e bullshit. De ani de zile de când tot aud de filmul ăsta, soundtrack-ul este lăudat constant ca fiind FOARTE MIȘTO ȘI EDGY ȘI METAL. În afară de Dragonaut-ul celor de la Sleep, pus ca fundal peste scena în care Tummler și Solomon își călăresc bicicletele ca niște boși adolescenți, restul pieselor se potrivesc ca nuca-n perete. Restul pieselor = black metal. Meh.
• Nu avem de-a face cu un scenariu propriu-zis. Filmul este compus dintr-o grămadă de vignettes bizare, suprarealiste și, de multe ori, violente. Aceleași adjective se pot aplica și personajelor: oameni pierduți, fără niciun scop sau sens în viață, care-și irosesc zilele omorând animale de companie, trăgând lipici pe nas, jucându-se în gunoaie și făcând sex ciudat.

• Aș vrea să cred că toate pisicile torturate și omorâte sunt marionete foarte realiste, dar mi-e teamă că sunt naiv și visător. 
• Cred că Gummo este filmul cu cea mai mare cantitate de white trash pe metru pătrat din câte am văzut până acum. 
• Este plictisitor uneori, dar fascinant în mod straniu alteori. 
• Merită văzut? Da, măcar pentru scena iconică în care Solomon mănâncă niște spaghetti dezgustătoare în timp ce face baie într-o cadă plină cu apă jegoasă. Este probabil cea mai scârboasă scenă din tot filmul, mai ales când ești un foodie hipster ca mine. Mâncarea, paharul de lapte, ciocolata, șamponul, apa neagră, faianța spartă și murdară, plescăielile lui Solomon - toate se combină într-o secvență care mi-a cam întors stomacul pe dos, deși de obicei nu mă îngrețoșez la filme. 
• Aparent, Harmony Korine e nume de bărbat. Lal.