Kids (1995)

E ciudat cum până acum nu am fost într-atât de curios încat să arunc un ochi și pe creația cinematografică a lui Larry Clark. S-a întâmplat probabil pentru că simțeam că asimilasem tot ce se putea din lucrările sale fotografice. Mai precis din Tulsa - photobook-ul care a stârnit interesul scenei artistice pentru lucrări autobiografice oneste, dure, care să nu intre totuși pe tărâmul exploatativului (e greu, dar se poate). Știam de Kids și Ken Park desigur, dar din ce reușisem să citesc am avut întotdeauna impresia că filmele pot fi luate mai degrabă ca o adăugire redundantă și superfluă a seriilor sale fotografice.

După vizionarea lui Kids, filmul care l-a fixat pe Larry Clark în cultura populară ca regizor, mă bucur să spun că lucrurile nu stau chiar așa. În fine... nu chiar.

Pentru o mai bună argumentare a plusurilor și minusurilor lui Kids nu cred că pot evita să explic puțin și cum stă treaba cu Tulsa.

Tema respectivei serii fotografice este aceeași cu care Larry Clark și-a obișnuit privitorii. Expusă e lumea unor adolescenți intrați în vrie, un soi de lume paralelă în care atât abuzul de sex și droguri cât și impulsurile violente și autodistructive sunt la ordinea zilei. Greutatea lucrării stă parte în demitizarea unui spațiu important în cultura americană - suburbia cu al său american dream, parte în natura sa autobiografică - Larry Clark fiind implicat el însuși în astfel de "activități". Relevanța fotografiilor vine astfel tocmai din valoarea acestora de document, până în acel moment nemaifiind realizată vreo sondare atât de eficientă și intimă a unei clase sociale problematice.

Dată fiind Tulsa, debutul regizoral al artistului are din start câteva mari dezavantaje. Primul desigur e sentimentul de déjà vu, în artă repetiția nefiind muma învățăturii, iar în cazul filmului singurul lucru schimbat cu adevărat fiind doar contextul. Al doilea dezavantaj ar fi că deși regia e superbă în mimica ei a Autenticului, filmul rămâne din păcate rodul unei ficțiuni. Oricâtă cercetare și experiență proprie ar fi investit L.C. în titlu, deasupra lui va plana întotdeauna implauzibilitatea (care nu ezită să se facă puternic simțită în anumite momente WTF). Prin urmare acea valoare de document atât de importantă pentru Tulsa se duce aici pe apa sâmbetei. Filmul se mai poate înscrie cu ușurință și în curentul slăbuț al producțiilor din anii '90 care vorbesc despre Generația X târzie, vezi-doamne futută și răs-futută.

Dar, în ciuda acestor probleme, am fost surprins să constat că filmul îmi stă încă pe creier. Am încercat să-mi explic de ce, și cred că am găsit niște răspunsuri.

 

Chiar dacă povestea ia pe alocuri o turnură prea gogonată, imaginea de ansamblu construită îi va fi suficient de familiară oricărui fost adolescent încât să-i fie stârnită deopotrivă groaza și fascinația (pentru faună). În cazul în care nu a făcut parte din vreo gașcă asemănătoare celei din film sunt convins că măcar a asistat ocazional la comportamentul tipic aproape-retard al uneia de genul. Desi e puțin extrem, nu e un exercițiu atât de greu să-ți imaginezi că absolut orice ar putea să meargă prost într-un astfel de context chiar va merge prost (legile lui Murphy).

După cum am menționat deja, regia e impecabilă. Se vede că la mijloc stă munca unui artist, nu a unui alt regizor de duzină, viziunea și direcția filmului fiind clare. Accentul nu e pus pe imagine, pe montaj sau pe sunet ci mai degrabă pe un întreg coeziv, bine structurat și conturat. Poate doar interpretările actoricești ies în evidență, de multe ori fiindu-ți imposibil să crezi că sunt implicați actori și nu copii filmați pe șistache în tip voyeuristic.

De luat în seamă este și tema de larg interes abordată. Chiar dacă este aceeași pe care Larry Clark o urmărește obsesiv asta nu înseamnă neapărat că își și pierde din relevanță. Nu cred că am mai văzut vreun film care să reprezinte atât de bine efervescența cumului de prostie, energie și voință de putere atât de caracteristică adolescentului contemporan. Fiind realizat la mai bine de 20 de ani după Tulsa, filmul poate fi interpretat ca un simplu "you know... this shit still happens, society really didn't manage to fix it".

Lucru care spune câteva despre rasa umană în general. Ar fi un moment bun s-o dăm în freudisme, dar cred că într-un final personajul lui Casper o zice cel mai bine...