MOVIE NOTES: Gummo (1997)

M-am decis spontan la 8 dimineața să mă uit în sfârșit la Gummo. Nu pentru că aș fi fost megaentuziasmat de el, ci doar ca să pot spune că am văzut Gummo. Așa că, acum, cât îl am proaspăt în minte, uitați notițele mele:

• În primul rând, soundtrack-ul e bullshit. De ani de zile de când tot aud de filmul ăsta, soundtrack-ul este lăudat constant ca fiind FOARTE MIȘTO ȘI EDGY ȘI METAL. În afară de Dragonaut-ul celor de la Sleep, pus ca fundal peste scena în care Tummler și Solomon își călăresc bicicletele ca niște boși adolescenți, restul pieselor se potrivesc ca nuca-n perete. Restul pieselor = black metal. Meh.
• Nu avem de-a face cu un scenariu propriu-zis. Filmul este compus dintr-o grămadă de vignettes bizare, suprarealiste și, de multe ori, violente. Aceleași adjective se pot aplica și personajelor: oameni pierduți, fără niciun scop sau sens în viață, care-și irosesc zilele omorând animale de companie, trăgând lipici pe nas, jucându-se în gunoaie și făcând sex ciudat.

• Aș vrea să cred că toate pisicile torturate și omorâte sunt marionete foarte realiste, dar mi-e teamă că sunt naiv și visător. 
• Cred că Gummo este filmul cu cea mai mare cantitate de white trash pe metru pătrat din câte am văzut până acum. 
• Este plictisitor uneori, dar fascinant în mod straniu alteori. 
• Merită văzut? Da, măcar pentru scena iconică în care Solomon mănâncă niște spaghetti dezgustătoare în timp ce face baie într-o cadă plină cu apă jegoasă. Este probabil cea mai scârboasă scenă din tot filmul, mai ales când ești un foodie hipster ca mine. Mâncarea, paharul de lapte, ciocolata, șamponul, apa neagră, faianța spartă și murdară, plescăielile lui Solomon - toate se combină într-o secvență care mi-a cam întors stomacul pe dos, deși de obicei nu mă îngrețoșez la filme. 
• Aparent, Harmony Korine e nume de bărbat. Lal.