Suspiria (1977)

"Giallo (noun, adjective) – an Italian 20th century genre of literature and film, which in Italian indicates crime fiction and mystery. In the English language it refers to a genre similar to the French fantastique genre and includes elements of horror fiction and eroticism. The word "giallo" is Italian for "yellow" and stems from the origin of the genre in Italy as a series of cheap paperback mystery novels which all had trademark yellow covers."

Twist-ul, you say? Faptul că aici nu avem de-aface cu un giallo propriu-zis, ci cu unul care te atrage cu fusta sa scurtă sub formă de giallo, doar pentru a o ridica şi a dezvălui ceva total supranatural (who writes this stuff?). Dario Argento, sau cum îmi place mie să-i spun, naşul de aur, este protagonistul din spatele camerei a acestei capodopere italiene, un lucru foarte important pe care trebuie să-l ştiţi din start. Also, îmi bag picioarele în faptul că am zis ca voi face recenzie unui film prost, pur si simplu n-am putut rezista la tandreţea catifelată a vrăjitoarei ce se ascunde după "Suspiria". Deja am spus mai mult decât trebuia.

În Italia au dinastea în loc de bibelouri cu peşti.

Tot filmul se petrece undeva unde doar Chester a fost, în repetate rânduri, ca un pervers ce e, si anume o şcoală de balet, la care americanca, al cărei nume îl uit acuma, (să o numim Suzie Freedom-Eagle) ajunge de la aeroport, doar ca să fie întâmpinată la poartă de o fată teribil de înfricoşată, care o avertizează despre locul în care va urma să danseze pentru următoarele 90 de minute. Multe lucruri artsy şi violente urmează, şi cu un final pe măsură. Staţi liniştiţi, filmul ăsta este mai puţin despre balet şi mai mult despre ploi cu viermi şi vrăji.

Am revăzut imaginea asta şi mi-am adus aminte că m-au trecut fiorii când am văzut filmul prima oară. MERSI, ANDREI.

Tot şpilul din spatele lui "Suspiria" este de fapt două lucruri de bază, atmosfera de neegalat a lui Argento, care te închide personal în şcoala de balet împreună cu Suzie Freedom-Eagle si Chester, şi paleta vie de culori a filmului, şi prin vie nu mă refer la chestii ţipătoare, ci la toate movurile, roşurile si bleu-pal-urile posibile, de parcă te uiti la o copertă de album Acid Witch fără elementele campy. Filmul este pur si simplu amazing eye-candy, şi asta pe lângă muzica perfectă si deja devenită clasică a maeştrilor italieni Goblin ("Dawn Of The Dead", "Deep Red", multe lucrări de-ale lui Argento) şi crimele la fel de bine coreografiate ca paşii de dans din film, cel puţin una dintre ele fiind ridicată în slăvi drept "una dintre cele mai bune scene de crimă din cinematografie", acolo cu "Psycho" şi "The Erotic Adventures Of Hercules".

În final, apelaţi la "Suspiria" în acele nopţi singuratice de sâmbătă în care nu aveţi unde să mergeţi, afară plouă cu găleata si sunteţi singur în casă, având la dispoziţie doar un bec roşu foarte slab. Beautiful.