Ohayô (1959)

Când te afli la o cafeluţă cu nişte hipsteri şi vine vorba de cele mai bune filme japoneze, e de bon ton să zici de Ozu, căci Kurosawa nu se mai prea poartă, îl ştie deja toată lumea. Dacă nu eşti atent, s-ar putea să te trezeşti supralicitat la rândul tău cu un Mizoguchi, dar în general cu Ozu mergi la sigur. Menţionează Tokyo Monogatari şi e ca şi cum vei pomeni un Citizen Kane mai obscur. Nu l-a văzut nimeni, dar nu-i frumos să recunoşti asta. Nici eu nu am văzut Tokyo Monogatari, dar mi s-a recomandat în schimb (mersi, Ciolan!) Ohayô, de acelaşi regizor. O comedie despre viaţa în suburbiile din Japonia anilor '50. Să fie oare mai bună decât un Kurosawa?

Primul sentiment pe care mi l-a trezit vizionarea acestuia a fost unul de regret că nu o să-l pot descrie într-un articol de care să fiu mulţumit. Sunteţi norocoşi. Dacă nu mi-ar fi lipsit o educaţie adevărată într-ale filmelor, acum aţi fi citit o analiză entuziastă cadru cu cadru. Nu mă pricep deloc la aşa ceva, dar am reuşit totuşi să apreciez ca simplu spectator meticulozitatea cu care a fost pus în scenă filmul. Ce-aş putea să spun despre asta, fără să par un diletant?

E un film old school, fără moving camera. În consecinţă, o bună parte din cadre au calităţile unor fotografii reuşite - oricând le-ai putea decupa şi pune în ramă. Ochiul avizat o să descopere vechiul nărav al asimetriei din arta japoneză. Evitând o compoziţie prea apropiată de perfecţiune şi păstrând în acelaşi timp o armonie între elemente, arta japonezilor are meritul de a fi apropiată de formele regăsite în natură. Această naturaleţe studiată i se potriveşte ca o mănuşă filmului de faţă şi o să explic în continuare de ce.

Ohayô (în traducere Bună dimineaţa) te ia uşor, nu caută să epateze. Bârfele stupide ale unor gospodine, glume cu pârţuri între şcolari - this is not highbrow material. Şi totuşi, din aceste detalii triviale ale vieţii de zi cu zi se ţese tema filmului, adevărul constatat de unul dintre copii: adulţii vorbesc prea mult despre prea puţin. Ca să nu fie doar caterincă despre superficialitatea relaţiilor cu semenii noştri, Ohayô abordează cu seriozitate şi unele teme sociale precum bătrâneţea şi ieşitul la pensie în capitalismul care a luat avânt după război. Doar un pic de tot, cât să nu se strice senzaţia generală de feel good movie.

Mi-ar fi destul de greu să povestesc cuiva filmul în mai mult de două propoziţii. Nu există intrigă alambicată, e o succesiune de scene domestice care compun o înduioşătoare imagine a familiei japoneze. De-asta ziceam că aspectul ordonat (dar asimetric) al unor scene se potriveşte aici - mă duce cu gândul la vechile stampe înfăţişând viaţa oamenilor de rând. Dar poate că nu chiar asta a fost intenţia regizorului şi fac eu asocieri prea entuziaste.

Din micul furnicar de vieţi, cea mai simpatică poveste mi s-a părut cea principală, a celor doi băieţi care tânjesc după un televizor. Generaţia care şi-a petrecut copilăria la sfârşitul anilor '80/începutul anilor '90 o să rezoneze cu siguranţă. Înlocuiţi televizorul cu un video, consolă Terminator sau un amărât de 386 şi nostalgia e gata.

Şi deci... E mai bun Ozu decât Kurosawa? Nu m-aş pronunţa doar după un film. Cred însă că lucrurile stau cum a zis un cinefil de pe net: sunt două jivine diferite. Kurosawa e vulpoiul bătrân, adaptabil şi plin de şiretlicuri, în timp ce Ozu e bursucul care nu ştie decât un singur secret. Dar unul mare.