Ca să nu zică Chester că mă uit doar la mizerii japoneze de care n-a auzit nimeni, vă voi povesti astăzi pe scurt despre un film cu bătăi tailandez.
- Ca mai toate filmele mainstream (sud)asiatice, Chocolate are o doză sănătoasă de sentimentalism. De data asta însă, producătorii s-au întrecut pe sine.
- Zen, protagonista, este rodul iubirii interzise dintre o fostă interlopă locală şi un yakuzist care s-a băgat pe teritoriul care nu trebuia. Este autistă sau suferindă de o formă necunoscută de retard mental (n-am reuşit să-mi dau seama exact). Dar lucrurile nu se opresc aici: după un sfert de film, mama ei este diagnosticată cu cancer.
- La fel cum rain man ştie să numere cărţi, Zen ştie să prindă cuţite şi să dea palme cu piciorul. Pentru că tratamentul pentru cancer costă mult, fata decide să-şi valorifice talentul recuperând datorii de pe vremea când maică-sa activa încă în branşă.
- Cred că e inutil să mai precizez că intriga e de o stupizenie fără seamăn.
- Secvenţele de luptă sunt însă entertaining şi mişto coregrafiate. Actorii şi-au făcut singuri cascadoriile. La final, în clasicele bloopers, avem ocazia să o vedem pe Zen cum încasează nişte picioare în gură pe bune.
- Merge văzut într-o companie fără alergie la sirop asiatic. Dacă sunteţi la primul film tailandez, luaţi mai degrabă seria Ong Bak. Tot cu poveste băşită, dar parcă nici chiar aşa ca asta.
Din păcate Ong Bak suferă de sindromul actorului care rupe oase IRL și face toate mișcările pe bune, dar arată atât de lame când le face că strică tot filmul. Tbqh, cred că dintre filmele de acțiune ale lui Pinkaew, Chocolate îmi place cel mai mult. Tony Jaa bate mai puțin fund ca JeeJa :)
ReplyDeleteNu ştiu, mi s-a părut mai entertaining Ong Bak. Poate e şi factorul nostalgie aici. Povestea clasică cu iubitul fiu al satului ajuns în locul pierzaniei îmi aduce aminte de duzinele de filme cu vandam văzute când eram mic.
Delete