Dagon (2001)

                Ca un adevărat necunoscător în aproape tot ce înseamnă film, cu doar ușoare urme de plictiseală și o dorință arzătoare să îmi mai pun și eu la punct biblioteca de filme, așa s-a făcut că am luat în primire pe Dagon. În minte, în suflet, în trup, la o bere, la un sacrificiu.

                Multă vreme am fost conștient de existența filmului,  ba chiar auzisem că ar fi printre cele mai reușite adaptări după operele lui nea Lovecraft,  dar au tot existat mici tâmpenii ce m-au făcut să îl amân până acum, cum ar fi că nu provine de la cine știe ce studio mare, și nu joacă în el actori de renume mondial. Nu faceți ca mine.

                Prima impresie făcută de film este surprinzător de adecvată, realizez acum. Astfel, începem cu un vis al protagonistului, ce explorează ruine subacvatice ce ar fi trebuit să rămână nevăzute de ochi și nepătrunse de minți omenești.  Ca un critic de canapea, n-am putut să nu observ că CGI-ul  era destul de depășit și mi s-a pus un junghi:  Dacă o fi tot filmul așa? Ședeți blând mai departe, nu este cazul. Doar două sau trei scene au avut efecte speciale computerizate, restul filmului beneficiind de toată “carnea” oferită de decoruri excelente, costume bine realizate și o atmosferă bine pusă la punct.

                Să privim! Ipoteza este clasică, patru americani plecați în vacanță pe coasta Spaniei, la o bere, o cafea, o yacht, o FH’TAGN, când o furtună le cam ruinează rahatul, izolându-ne eroii de restul lumii în satul pescăresc Imboca.  Poate așa se pronunță Innsmouth în spaniolă, deoarece aerul emanat de locație este inconfundabil: Străzi pustii, case dărăpănate, localnici profund dubioși și o biserică intitulată ESOTERICA ORDE DE DAGON, de-ți zici că iar ai nimerit în partea stranie a Buștenilor.  

Dar pe cine urmărim noi?

Cool shirt, bro.

                Ia la ei. Paul este un nărd proaspăt îmbogățit pe seama exploziei DotCom iar Bárbara, gagică-sa ce-i aruncă laptopul peste bord că de ce ai tu coșmaruri despre terori nelumești în vacanța noastră? Ia simte-te bine, ACUM! I guess we all dated this person. Prietenii lor nu solicită mai multă mențiune decât că- ați ghicit, oameni frumoși ce sunteți! – mor în chinuri. Deși e un tip plat, cu ticuri verbale enervante (“Two possibilities!” – programatorul penisului, tu n-ai auzit de gradienți și fuzzy logic? Ieși afară.) Paul face o treabă bună comportându-se cam așa cum ne-am comporta noi toți, prinși în situația lui. Se sperie, se panichează și caută să se descurce cum poate mai bine. Într-un fel, englezul ar spune că este “endearing”, cu ochelarii lui de nărd și bluza de la Miskatonic U, și ne oferă un personaj acceptabil prin pielea căruia să trăim ororile de dincolo de porțile minții.
                Los Imbocanos, șleahta noastră de aberanți, mutanți incestuoși cu pielea palidă, începuturi de branhii și sechele de Harlem Shake la mers(is that a thing anymore?) se potrivesc tiparului de oameni monstruoși lovecraftieni cum n-am văzut mai bine. Machiajul și costumația este zdravănă, iar gâlgâiturile și răcnetele produse de zdrahonii ăștia hibridizați m-au făcut să-mi re-evaluez viața puțin. Dintre ei se disting părintele, primul sătean întâlnit de eroii noștri, Ezequiel, ultimul om rămas în Imboca și Uxía Cambarro, cele mai mișto țâțe din f Marea Preoteasă a lui Dagon.
                Sacerdotul ține poziția de villain al filmului (nu e cine știe ce distincție, având în vedere cum se prezintă congregația sa), fațada de preot catolic fiind așa, pentru turiști. Știm noi cui datorează închinăciune sângeroasă.
                Ezequiel, interpretat de Francisco Rabal, căruia îi este dedicat filmul, are rolul de a prezenta fundalul satului, fiind nu doar ultimul om din Imboca, ci probabil și singurul ce-și mai amintește cum era viața înainte de Dagon.

               

            Astfel, la o ieșeală romantică sub o clădire dărăpănată, la o goană de oameni-pește și o gură de șnaps, Ezequiel Los Locos destăinuie lui Paul secretul satului. Heavy shit, hombre.

                Nu am să intru prea tare în amănunte în legătură cu acțiunea filmului, pe lângă faptul că implică multă alergătură și faze tensionate unde protagonistul trebuie să evite mulțimea de sardine ambulante. Făcând o mică tangentă, mi-a adus aminte un pic de Call of Cthulhu: Dark Corners of the Earth (mare surpriză), mai ales în ceea ce privește scena din hotel. Paul nu se bate cu sătenii, el încuie și blochează uși și aleargă cât îi permit gleznele abuzate.  În ceea ce privește deznodământul, având în vedere că știm de cine au fost scrise materialele-sursă, cred că vă puteți închipui cum anume se termină filmul.

                Trebuie să punctez încă o dată felul excelent în care au fost decorate scenele. Peste tot sunt urme de mucegai, de putreziciune, genul de pagube la care v-ați aștepta de la niște chiriași ce în loc să-și mai facă un pic de curățenie prin bârlog, doar se închină Zeilor Adânci toată ziulica. Nu cred că ploaia se oprește vreo clipă (LA TORMENTA!), iar starea de dezolare, de loc cu adevărat abandonat de speranță și rațiune omenească permează toate locațiile.  Cum am mai zis, costumele Imbocanilor ce sunt mai degrabă caracatiță decât primată sunt foarte potrivite, având o oarecare doză de... bun-gust? Nimic flashy ci doar visceral, genul de decor/costumație ce permite minții privitorului să accentueze groaza, lăsând suficiente necunoscute cât să nu fie vorba de întuneric și atât, dar nici să nu pornească un reflector imens pe abominații.

Not pictured: tits.

                Dacă ați ajuns până aici, Dagon este o experiență zdravănă în materie de horror (evident, mai ales de horror lovecraftian), ce reușește să surprindă prin execuție și atmosferă, cu scene tulburătoare și tensionate, numai bune să alunge plictiseala într-o sâmbătă lentă. Dacă nu ați ajuns până aici, vă voi găsi. Ca o notă personală, cred că o să iau la puricat restul fimelor bazate pe mythos-ul lui moș H.P., să văd ce se mai lipește, cât de drept/nedrept am fost cu filmul acesta, și mai ales, ritualuri nebune sub pietre străvechi, ochi nevăzători ce-și aruncă nelumina peste sufletul nemuritor, agonia și groaza unde moartea nu este o scăpare, pântece însângerate purtătoare de semințe spurcate, tentacule, țâțe și pizza. 

 "You cannot care for her. You do not dream of her! You will go soon to a beautiful place. You will forget your world and your friends. There will be no time, no end, no today, no yesterday, no tomorrow - only the forever and forever, and forever without end. It is your fate. It is your destiny."