Cu mâinile curate (1972)

[Publicăm cu întârziere primul articol primit pe mail. Alexandru a binevoit să ne povestească care-i şpilul şi ce se întâmplă într-unul dintre cele mai cunoscute filme ale lui Sergiu Nicolaescu. Aşa că tinerii noştri cititori născuţi după 1990 ar face bine să ia aminte la rândurile de mai jos]

Se pot spune multe lucruri despre Sergiu Nicolaescu. Că ar fi fost un regizor cu picioarele pe pământ (sau regizor în general) nu e unul dintre ele. Zelul său în încercarea de a turna nu un film cu gangsteri, ci o serie întreagă, a dus ca de obicei lucrurile prea departe. Cu mâinile curate e un film despre lupta dintre interlopi şi poliţie ce ar fi avut loc chiar după al doilea război mondial. O luptă crâncenă am spune, după vizionarea filmului. Crâncenă şi ridicolă.

Deşi acțiunea se desfășoară în Bucureștiul lui ’45, după cum e făcut să arate totul am putea jura că ne aflăm în Chicago, ’25. Facem cunoștiință cu Mihai Roman (Ilarion Ciobanu), șef de uzină, fost dizident comunist și jucător de rugby, actualmente comunist și antrenor de rugby, care discută cu unu’ de la centru. Centru care vrea să-l facă comisar-șef al poliției pe sectorul 2, ca să aibe și ei „un comunist în poliție“, că pe ultimul l-au ucis. Roman în modul cel mai corect sesizează obstacolul constituit de lipsa lui de experiență/pregătire/voință. Șefu’ însă, îl convinge ușor: „Știu că nu te pricepi, nu ne pricepem la multe, Mihai.“ Apoi îl avertizează să nu facă politică cu cei de la secție, ci să facă ordine în cartier: „Să le arătăm că ne pricepem la orice,… dacă trebuie.“ După cum putem observa, comuniștii nu ies foarte bine din filmul ăsta, deși propagandă este din belșug. Eu îl ador de obicei pe Ilarion Ciobanu, iar personajul său de naiv idealist cu picioarele pe pământul materialismului dialectic şi trecut prin persecuţii mă dă gata. De departe cea mai tare, deşi lemnoasă, prestaţie din film.

La secție face cunoștiință cu comisarii Patulea și Miclovan/Moldovan (în general Sergiu Nicolaescu). Primul l-a bătut/anchetat pe Roman, pe când comunist fiind, era în ilegalitate. Al doilea e „cel mai bun profesionist“ al secției și comisar-șef al brigăzii „anti-gangsteri“. La el nici revolverul n-are recul. Se vede din prima că scenariul ăsta e pe consacrata schemă: Sergiu Nicolaescu, mântuitorul nostru. Indiferent dacă e dizident comunist, boxer sau moştenitorul lui Mihai Viteazul, Serge e boss.

După ce Roman îi declară lui Patulea că-l recunoaște, că nu-l iartă și că vrea răzbunare, ambii merg la cel din urmă acasă și iau cina. Căci ce reacție mai firească decât să-ți inviți recent declaratul dușman de moarte la un borș de lobodă în propria-ți familie. Încă îi spune lui Patulea că și de l-ar putea ierta, „nu îl iartă Istoria“. După ce că dialogul e de doi bani şi evident propagandist, pe parcursul aventurilor sale, comisarul Roman se mai şi exprimă doar în vorbe din astea mari și de duh și în general legate de om și de condiția umană. Întrebat de doamna soție de comisar de ce fac ei asta (comisăria) replică: „nu face omu’ numa’ ce vrea, doamnă“ și dacă nu doarme la ei: „știți, omului îi place sa doarmă în patul lui.“

După un fiasco ce se lasă cu doi morţi (unul dintre ei fiind chiar Patulea) are loc o nouă întrevedere cu tipul de la partid. Dialogul lor vorbește literalmente de la sine:

Partidul: Și-acum ai vrea să zic: Ce? Nu te pricepi, întoarce-te înapoi la uzină… NU, eu spun clar: Nu te pricepi, da’ întoarce-te înapoi la comisariat și învață.

Roman: Ce să învăț? Să nu mai cred în oameni?

……………………..

Roman: Am înțeles. Dacă așa mi-e soarta…

Aşa că îl trimite să colaboreze cu Miclovan mână-iute care este „apolitic, dar în realitate este cu noi.“ Măcar personajul să-i fie apolitic dacă opera tot îi e închinată sforțării comunismului de a se instaura în țară. Acesta recunoaște că are metode cam neortodoxe și că vrea să lucreze cu el din curiozitate, pentru că până acum s-a ocupat doar de gangsteri, care sunt deasupra claselor. Roman, molfăitorul de lozinci, îi răspunde ca orice om cu scaun la cap: „Da, dar ei sunt produsul unei mentalități a claselor exploatatoare.“

duuh, evident...

Un alt dialog de-al lor privitor la metodele de prindere a mafioţilor:

Miclovan, izbăvitorul capitalei: Eu am o metodă simplă. Mă bazez pe faptul că majoritatea dintre ei sunt nervoși și isterici. Fac de așa manieră încât să pună mâna pe arme. Și atunci, cine trage primul. Cum la treaba asta mă cam pricep,…. Îmi și place, recunosc.

Roman, profetul utopiei socialiste: Uite chestia aia cu cine trage primul mi-a plăcut și mie, da’-n filme. Noi trebuie să aplicăm legea. Să-i aducem în fața justiției. Trebuie să fim cu mâinile curate.

Comunism, cu mâinile curate, din 1917 până azi.

Cei doi vor să ajungă la boss-ul boșilor, legendarul Semaca. Ca să reușească asta se vor folosi de Gheorghe Dinică la care în filmul ăsta îi zice Lăscărică, dar asta nu-l împiedică să fie el însuși, cum ne-a obișnuit. Dinică, mâna dreaptă a lui Semaca, este un mafiot, de profesie atreprenor de pompe funebre și sadic. Interlopii îl răpesc pe Roman şi după ce îi fac o ofertă refuzabilă, comisarul își bate joc de ei. Ei răspund bătându-și de el, nu jocul, ci membrele. Pe el îl bagă în spital, iar pe șoferul său, Dinică îl bagă la morgă. 

Aici, la ordinele regizorului, Gheorghe Dinică se pregătește să taie speranțele cinematografiei românești

După un showdown la Capşa care se lasă cu patru victime de-ale lui Miclovan, Dinică le spune unde va fi şeful împreună cu bijuteriile. Roman are nevoie de 50 de oameni, partidul nu-i dă decât 25. Cozonac peste pupăză, flerul lui Miclovan iară tremură și îi spune că Semaca va fi la un alt depozit, așa că el se duce într-acolo… singur. Normal că are dreptate și la locul cu pricina, într-o ieșire maniacală îi ucide pe toți în afară de șef și este la rândul său ciuruit (proverbial aproape). Din toți oamenii pe care Roman i-a cunoscut de-a lungul filmului nu supraviețuiește nici unul. La sfârșit rămâne cu un glonț de-l ținea Miclovan pe țeavă pentru Semaca. Astfel avem și numele sequel-ului (Ultimul cartuş) în care amintirea istețului comisar va fi răzbunată și vinovații vor fi aduși în fața justiției. Treaba asta de a anunţa următorul film din serie în mod premeditat (adică s-a făcut unul cu gândul deja la al doilea) la sfârşitul primului e o mişcare deşteaptă de care în mod surprinzător Hollywood-ul s-a prins numai în ultimii ani. (din câte am observat eu).

Andrei Gorzo a scris odată că Nicolaescu nu face filme ca un regizor, ci ca un copil care se joacă de-a filmele pe care le-a văzut. Nu cred că este un film care s-o dovedească mai tare ca ăsta. Suspension of disbelief îşi pierde absolut orice sens. Filmul nu are un dram de plauzibilitate, iar absurdul e la tot pasul. Cu toate astea calitatea filmării a foarte bună pentru România 1972 (cele de pe internet arată ce-i drept ca şi cum ar fi fost filmate pe hârtie igienică), iar soundtrack-ul jazzy compus de Richard Oschanitzky e unul dintre preferatele mele dintr-un film „cu gangsteri“ (după The Godfather şi Once upon a time in America). Filmul nu-l recomand decât celor care, ca şi mine, şi-au făcut un obicei din a se uita cu prietenii la filme proaste şi a spune bancuri pe seama lor.