Bullet Ballet (1998)

Câteodată încep să mă macine remuşcările că majoritatea filmelor pe care le văd sunt (foarte) obscure. Nu mai pot povesti cu lumea la o bere fără să las impresia că-s un sac cu băşini. Şi mă gândesc la toate orele în care mi-aş fi putut consolida cum trebuie cultura cinematografică. Sigur că vreau să mă uit la Rămăşiţele zilei. Dar nu sună mai incitant beastploitation-ul unui polonez franţuzit? Şi uite aşa, din obscuritate în obscuritate, mă transform în personajul ăla din poveştile de la bere, care avea la activ "Romanul cocainei" al lui Agheev şi alte vrăjeli ruseşti, dar nu citise niciun Dostoievski. Dar în momente ca ăsta se întâmplă de obicei minunea. Apare un film de nicăieri, cu doar 1000 de voturi pe imdb, şi mă face praf.

Nu aş fi aflat niciodată de Bullet Ballet dacă nu l-aş fi găsit la freeleech pe un tracker privat. Un thriller (?) alb-negru din 1998, regizat de un japonez cu ceva bolnăviciuni cult la activ. Deşi titlul sugerează un revenge movie plumbuit cum se cuvine, Bullet Ballet are un dozaj relativ redus de acţiune pură. Violenţa e doar una dintre faţetele filmului. Împreună cu depresia şi obsesiile personajelor, aceasta conturează peisajul unui Sin City nipon.

"I don't know where I'm going, like a kite without a string."

Da, Bullet Ballet e un Sin City fără eroi şi glamour. Pulp crud, monocrom. Goda este un ratat a cărui prietenă şi-a zburat creierii în timp ce el umbla prin baruri. Deprimat el însuşi până în pragul sinuciderii, ajunge ciuca bătăilor unei găşti de punkeri. Singurul lucru care-l mai ţine în viaţă e dorinţa de a pune mâna pe o armă de foc. Din eşec în eşec, intriga evoluează în cele din urmă într-o poveste despre tineri nihilişti care văd pentru prima dată moartea în faţă. Iar consecinţele nu vor mai fi niciodată aceleaşi.

În general îmi displace excesul de shaky cam, dar aici se potriveşte perfect, subliniind haosul şi nevroza generală. Cadrele inspirat editate şi coloana sonoră dinamizează şi mai mult filmul, făcându-l să iasă din găoacea de dramă existenţială. Nu de tot, însă. Nu există happy end în universul lui Tsukamoto, nici măcar satisfacţii de badassery. E un film în care se ucide şi se plânge după - nu de bucurie, ci pentru că lipsa de sens trebuie să continue.

"In dreams, you can kill people, and never get caught. Tokyo is just one big dream."

Bă, n-am cuvinte să descriu cât de mult mi-a plăcut. Poate că îi fac un deserviciu ridicându-l pe soclu în felul ăsta, dar asta e. Chiar simţeam nevoia să văd un film care să rămână cu mine mai mult timp. În ultimele zile am revăzut de câteva ori scenele care mi-au plăcut. OST-ul compus de Chu Ishikawa e încă pe repeat. Ca să nu mă înjuraţi că v-am recomandat un gunoi, uitaţi-vă mai întâi la trailer. Surprinde fidel ce are Bullet Ballet de oferit.