Nu am reuşit încă să găsesc o ecranizare shakespeariană care să adapteze perfect textul la un cadru anacronic. Distopia aproape cyberpunk din "Titus" sau izul de Call of Duty din mai noul "Coriolanus" ar fi simpatice, dacă restul punerii în scenă nu s-ar simţi forţată din loc în loc. Noroc cu actorii din rolurile principale, care reuşesc de cele mai multe ori să tragă filmele peste nivelul digerabilului.
De Richard al III-lea mi-am amintit acum câteva săptămâni, când au anunţat că i-au găsit şi identificat scăfârlia sub o parcare din Leicester. Am căutat să văd ce opţiuni am: o ecranizare old school cu un Laurence Olivier purtând o perucă destul de caraghioasă, şi una mai nouă cu Ian McKellen purtând mustăcioară libidinoasă şi uniformă de nazist. Aveam chef de ceva mai bizar, aşa că am mers pe mâna lui Gandalf.
În "Richard al III-lea", Shakespeare nu ne-a lăsat doar câteva pasaje memorabile, cum ar fi deschiderea cu "iarna vrajbei noastre", sau strigătul din final, "un cal, regatul meu pentru un cal!" (readus în actualitate de scandalul cu cărniţă românească de cal depistată în lasagna britanică). Ne-a mai lăsat şi unul dintre cei mai memorabili şi mai negri în cerul gurii villains. Pe cât de urât la înfăţişare, pe atât de lipsit de orice brumă de moralitate e cocoşatul Richard. Este un rol straightforward, fără multe nuanţe, de-a dreptul caricatural pe alocuri, dar McKellen pare să se simtă în largul lui. Şi nici n-ar avea de ce să nu fie natural, omul are în spate o carieră lungă în piese de Shakespeare.
Avem de-a face cu o transpunere într-o Anglie de secol XX, în pragul instaurării fascismului. Tonul general al filmului este dominat de umorul negru. Verva cu care sunt puse la cale ticăloşiile şi făţărnicia protagonistului eclipsează potenţialul tragic al numeroaselor crime. McKellen rupe adeseori “cel de-al patrulea perete”, făcându-i părtaşi la complotul său pe spectatori. Excelent pus în scenă este monologul introductiv: debutează sub forma unui discurs ţinut la microfon la balul regelui Edward şi se termină cu o vizită meditativă la pisoar.
Restul distribuţiei nu mi s-a părut strălucită. O Annette Benning cam artificială şi un Robert Downey jr. care nu prea a avut ce arăta în rolul său minuscul, în afară de un bust gol şi lipsit de pilozitate într-o scenă pe care nu mi-o amintesc din carte. Mai reuşiţi sunt însă Nigel Hawthorne, Maggie Smith şi Kristin Scott Thomas. Foarte faină scena în care McKellen o seduce pe cea din urmă. A true master of wooing.
N-aş putea spune dacă filmului i-a priit sau i-a dăunat faptul că doar jumătate din materialul piesei e folosit. Cert e că l-am simţit mai natural decât "Coriolanus" (care paradoxal urmăreşte mai fidel piesa pe care se bazează). În acelaşi timp însă l-am simţit puţin grăbit. Nu i-ar fi stricat un final la foc mai mic, cu un Richard alunecând lent în demenţă pe măsură ce i se duc pe râpă toate planurile.
În mare e o ecranizare reuşită, care o să-i mulţumească pe cei mai mulţi fani Shakespeare. Nu m-a făcut să simt c-am pierdut vremea cu el, dar prevăd că în afară de prestaţia de excepţie a lui Gandalf că nu o să îmi rămână nimic întipărit în memorie.
No comments:
Post a Comment