In the Mouth of Madness (1994)

Hipsterii cu eșarfă și/sau tricou cu Morbus Chron ar trebui să se umezească imediat atunci când aud de In the Mouth of Madness, și asta din două motive. Primul, este regizat de John Carpenter, tăticul filmelor horror ale anilor '70 și '80 și este unul dintre cele mai reușite filme ale sale. Al doilea, se inspiră din opera lui H.P. Lovecraft, tătuțul literaturii horror, și încorporează unele dintre ideile sale despre monștri ce nu pot fi concepuți de mintea umană, alterarea realității și portaluri prin care se scurg diverse abominații în dimensiunea noastră. Nu vă mai spun și de referințele la Stephen King, că deja explodați în pantaloni.

O să vă spun însă de atmosfera fantastică a filmului. John Carpenter pornește de la o premisă simplă - un investigator de fraude (Sam Neill) pleacă în căutarea unui scriitor de romane horror extrem de popular care întârzie cu predarea noului manuscris - și injectează treptat tot mai multe elemente supranaturale în poveste, până când nici noi, nici protagonistul nu mai știu ce este adevărat și ce nu. Realitatea banală a unui orășel uitat de lume este infectată de imaginația bolnavă a scriitorului Sutter Cane cu tot felul de grozăvii: copii cu fețe mutilate (copiii oricum sunt creepy), un tablou care se tot modifică în mod grotesc, o catedrală satanică ce funcționează și ca portal către altă lume și mulți oameni bizari înarmați cu topoare sunt doar câteva dintre nebuniile care-l împing pe raționalul Trent într-un abis de teroare lovecraftiană ca la Dagon acasă.

La faza asta am sărit în sus și-am vărsat lapte pe mine.

Și-n același hău am căzut și eu: In the Mouth of Madness m-a ținut într-o stare constantă de neliniște și tensiune, dar și de fascinație, datorată în principal decorurilor și efectelor speciale foarte bine realizate. Efectele animatronice, digitale și de machiaj se ridică la standardele impuse de filmele mai vechi regizate de Carpenter, astfel că și filmul de față păstrează același aer old-school autentic, în ciuda faptului că a apărut în 1994.

La final, m-am trezit și era duminică dimineața. Sau marți seară. Sau vineri după prânz. Sau altă zi care nici măcar nu exista. Percepția mea asupra realității fusese spulberată și am realizat că țipam de trei ore încontinuu. Cu toate astea, mintea mea răvășită era sigură de două lucruri: că In the Mouth of Madness este un film extrem de șmeker și că regret că mi-a luat atât de mult timp până să-l văd. Câteva clipe mai târziu, pereții camerei mele s-au dizolvat și am rămas plutind în limbo, dezbrăcat și cu creierii vraiște.

Caterincă.