Animațiile lui Aleksandr Petrov

Un flaut îndepărtat; o vulpe ce navighează un râu care se dezgheață; un călugăr bătrân făcându-și rugăciunea alături de novicele său; o cabană acoperită de zăpada în mijlocul unei păduri rusești. Așa începe Sirena, o animație pictată pe sticlă de către Aleksandr Petrov, bazată pe o poveste de Pushkin.

Întreaga narațiune este trasmisă pe cale vizuală; gândurile și sentimentele personajelor fiind redate cu măiestrie cu ajutorul mimicii și a gesticulațiilor. Nivelul de detaliu cu care se poate mândri Petrov în toate animațiile sale este totodată impresionant și înfricoșător.

Atât de anevoios este actul de creeare pentru acest tip de animație încât deși a fost ajutat de către fiul său, i-au trebuit doi ani de muncă pentru a picta cele douăzeci de minute (aprox. 29.000 de cadre) care compun filmul Bătrânul și marea, pentru care a câștigat premiul Oscar. 

Iar nivelul ridicat al detaliului nu se rezumă doar la un cadru anume, el este prezent și în mișcare. Filmele lui nu se derulează, ci respiră și curg, reflectând viețile interne ale personajelor și oferind imagini din viselor lor. Vise care se află în permanență mișcare și transformare; jocul rezultat din aceste dansuri halucinante de înțelesuri și metafore vizuale fiind chintesența artei sale.

Al doilea element care se regăsește în toate filmele sale este melancolia; o melancolie optimistă, care tânjește după o epocă pierdută, mai civilizată, pentru simplitatea rurală, inocența pierdută sau sufletul etern al umanității rătăcit în meandrele realității.

Acum serios, la ce altceva vă așteptați de la un rus? Nu totul este pierdut însă, în ciudă unor lamentații care răsună bizar lovindu-se de partea asta a baricadei, atât de multă pasiune este pusă în aceste scene încât este greu să nu te simți... înduioșat.

Recomand abordarea filmelor sale în ordine cronologică, cele timpurii fiind totodată și cele mai reușite. Chiar dacă se poate observa o îmbunătățire a tehniciii în ultimele lui realizări, temele abordate virează ușor în direcția banalului, iar în cazul animației sale din 2006 - Dragostea mea, rotoscopia folosită pentru a reda cât mai exact expresiile personajelor a rezultat într-un efect mult prea artificial pentru gusturile mele.

Dacă ar fi să aleg un punct de plecare însă acesta ar fi fără îndoială Visul unui om ridicol, întreagă scenă a distrugerii paradisului fiind un adevărat festin pentru simțuri. Dar e păcat să nu le urmăriți pe toate, mai ales că întreagă să colecție poate fi vizionată în mai puțin de o oră și jumătate.