Morte a Venezia (1971)

Cică acum câteva săptămâni, la o proiecţie a unui film cu lesbiene la Muzeul Ţăranului Român, au tăbărât în sală nişte cetăţeni cu drapeluri, hăulind "Deşteaptă-te, române" şi imnuri bisericeşti. Acţiunea a fost un succes - nu te pui cu pitecantropii - şi astfel spectatorii au rămas cu buza umflată că nu au apucat s-o vadă pe Julianne Moore în pielea goală în acest film altfel neremarcabil.

Între timp, pe Karagarga s-a celebrat în linişte luna LGBT cu nişte bonusuri acordate torenţilor queer. Printre ele şi "Morte a Venezia" al lui Luchino Visconti.

M-a încântat încă de la generic. "Morte a Venezia" e unul dintre acele filme cu soundtrack construit în jurul unei piese haunting, care duce în spate mai bine de jumătate din atmosfera filmului. În timp ce numele se derulau pe ecranul negru încercam să-mi dau seama ce-i cu muzica asta serafică. Acea harpă, acel zumzet delicat al orchestrei.

Ce să fie? Adagiettoul lui Mahler, cel overused şi găsit pe toate compilaţiile de muzică de "relaxare". Aşa ziceam de bucata asta, până acum vreo doi ani, când m-am nimerit întâmplător la Festivalul George Enescu. Pe scenă - Zubin Mehta şi orchestra Israelului. Ce rânjet mi s-a lăţit pe faţă la auzul trâmbiţei de la început de simfonie mahleriană. Ia de aici, public de fiţe; muzică pentru sfârşitul lumii. S-au rupt în figuri Mehta & co., fără să le pese de acustica mediocră şi de aplauzele ca nuca în perete ale publicului. La un moment dat furtuna s-a potolit şi a început, pe onoarea mea, cea mai divină muzică pe care mi-a fost dat să o aud vreodată la un concert. Adagietto. În cele 10 minute, cât a durat, puteai pipăi efortul celor din sală de a nu respira prea zgomotos. Au uitat până şi să aplaude de-a-n pulea când s-a încheiat.

So yeah. Smart move, Visconti. În delirul ei dulce-melancolic, piesa se suprapune perfect peste trăirile protagonistului. Sosit la Veneţia să-şi odihnească nervii, compozitorul Gustav Aschenbach se îndrăgosteşte subit de un adolescent polonez. Crezul său de o viaţă, construit pe principii raţionale, se năruieşte în faţa acestei pasiuni ridicole. E un film arthouse făcut de un notoriu neorealist italian, deci nu vă aşteptaţi la secvenţe de urmărire cu gondole pe canalele Veneţiei.

Filmul surprinde foarte bine spiritul nuvelei lui Thomas Mann, chiar dacă scenaristul şi-a permis unele tăieri şi ajustări. Pasajele esenţiale au fost lăsate aşa cum trebuie. În special finalul e un deliciu cinematografic, o beţie de sunet şi imagine care m-a pricopsit cu un that feel consistent. Ca şi cum nu era suficient că era duminică seara.

Ce m-au lăsat rece au fost flashbackurile protagonistului: discuţii seci şi clişeistice despre apolinic şi dionisiac în Artă, yadda yadda yadda. Puteau lipsi, iar filmul ar fi căpătat un plus de prospeţime. Nimănui nu-i place mâncarea gata mestecată.

Un film frumos şi sentimental, cu muzică pe măsură. Dacă eraţi în căutarea unui nou nume de adăugat în palmaresul cu italieni (Bertolucci, Fellini, Antonioni, Pasolini, De Sica, and so on), ăsta pare un punct de pornire potrivit pentru Visconti. Nici prea greu, nici caca maca. Nu vă uitaţi la el duminică seara.