Irréversible (2002)

Ştiam doar că Irréversible este un revenge flick franţuzesc atipic şi că Monica Bellucci o ia la buci la un moment dat. Plin de speranţă după experienţa îngrozitoare (în sensul bun) pe care mi-o oferiseră Martyrs şi À l'intérieur (şi Haute Tension, mai demult) şi fiind o creatură foarte naivă, am apăsat încrezător pe Play, m-am crăcit în canapea, mi-am tras chipsurile aproape şi m-am pregătit pentru ce-i mai rău. Dar n-a fost chiar aşa, din nefericire.

Irréversible face mai multe chestii quirky şi neobişnuite. În primul rând, întreaga cronologie a acţiunii este inversată, filmul începând cu ecranul de credits şi terminându-se cu imaginea pastorală a Monicăi Bellucci citind fericită-n iarbă. În al doilea rând, prima jumătate sau cam aşa a filmului este filmată într-un stil shaky cam atât de spasmodic încât după 10 minute nu-mi mai simţeam ochii şi ameţisem. În al treilea - şi cel mai subtil - rând, primele 30 de minute de vizionare ar trebui să te facă să-ţi fie greaţă şi să devii paranoic şi agitat, fiindcă un infrasunet este emis constant în acest răstimp. Eu deja mă simţeam naşpa graţie camerei, aşa că n-am idee dacă a funcţionat sau nu asupra mea. Dar zice-se că alţii au leşinat din cauza infrasunetului ticălos. Interesant ce sa zik.

Noul meu catchphrase.

Trecând peste toate acestea, vă anunţ cu părere de rău că scena în care Bellucci este violată în gura de metrou este singura interesantă din tot filmul. Şi greu de urmărit, evident. A, şi mai e o fază tare, pe la început, când un individ îşi ia câteva lovituri de extinctor peste bot, cu efecte fascinante asupra morfologiei sale cranio-faciale.

În rest... cam plictiseală, bă. Scene luuungi, fără diversitate, dansuri pe muzică de club, moţăit în pat, drumuri cu metroul, discuţii nesfârşite despre existenţa incertă a orgasmelor domnişoarei şi un lăchiţel care e practic definiţia vie a termenului friend-zoned şi care m-a întristat mai tare decât violul. Nu ştiu sigur cât de eficientă a fost mişcarea inversării momentelor acţiunii. După ce punctul culminant s-a consumat relativ devreme, mi-am dat seama că mă tot foiam în canapea, aşteptând să treacă mai iute vremea pentru că, de la acel punct încolo, lucrurile devin tot mai neinteresante, până când se ajunge la plictisul cumplit al relaţiei idilice dintre Alex (Bellucci) şi Marcus (Cassel). Păi de-aia mă uit, mă, eu la filme aparţinând noului val de bolnăviciuni franţuzeşti? Ca să văd oameni cum se giugulesc în pat dimineaţa, fără griji?! Mai multă violenţă plz.

Nu vreau să închei înainte de a remarca prestaţia excelentă a lui Vincent Cassel, care este foarte credibil în rolul boyfriend-ului cocalar, scos din minţi, furios şi gata să facă orice pentru a răzbuna moartea ursitei sale. Cool acting bro! Per ansamblu, însă, Irréversible mi s-a părut uşor dezamăgitor. Pare că-şi doreşte să fie un film extrem, dar care să aibă totuşi în spate o poveste de dragoste şi o motivaţie solidă. Este posibil să fie oarecum pe placul celor care caută o dramă care să-i ungă la suflet, dar, dacă eşti un ghoul însetat de sânge şi te aştepţi să vezi iar nişte grozăvii care să-ţi întoarcă stomacul pe dos, Irréversible te va seduce, iniţial, apoi te va abandona. Şi nu oricum, ci foarte siropos.