Oldboy (2003)

Oldboy este unul dintre filmele alea care dacă nu le vezi, îţi pierzi orice urmă de credibilitate cinefilica, unul din filmele care dacă nu le vezi o să te scuipe aurolacii în ochi şi te bat ţiganii pe la colţuri. După o vizionare relaxată, nu pot să zic că am rămas marcat pe viaţă în urma experienţei ce este Oldboy, dar pot să înţeleg de ce este ţinut atât de sus de critici ca Rafiki ridicându-l pe Simba.

Trebuie să menţionez, înainte de toate, de bariera clasică vederii filmelor 'exotice'. Deşi pot să declar că nu sunt un expert, nici măcar accidental, al cinematografiei coreene, nu a fost nevoie de context pentru a putea viziona Oldboy. Este un film destul de apropriat de stilul 'western' încât mintea mea capitalistă a putut aprecia acest film fără să fie nevoie de subtitrări la subtitrări.  Am insistat totuşi să-l văd în limba originală şi după 5 minute de test cu dubu' mă bucur că am ales coreeană.

Astea fiind zise, Oldboy este un film care ar cade în categorisirea superficială pe zona thrillerului psihologic cu tangenţe de Tarantino meets Shamalayan. Tot ce ştiam despre film se încadra în acea secvenţă mult-mediatizata, şi foarte reuşită, a luptei pe coridor cu ciocanul. Credeam că o să am o seară plină de lupte bengoase şi sânge de aproape îmi curge prin monitor, dar la final aproape că m-am autoflagelat pentru că am crezut că asta ar fi doar un Grindhouse coreean.

Filmul începe cu Oh Dae-su, un afacerist minor făcându-se de căcat la o secţie de poliţie, pulă de beat, când trebuia să fie acasă la ziua de naştere a fiicei lui. Aşa începe un lung lanţ de evenimente cu Dae-Su răpit şi încarcerat într-o cameră timp de 15 ani de zile, având totuşi un tratament uman şi access la televizor. Sincer, în punctul ăla, dacă schimba televizorul cu un calculator cu access la internet, chiar nu aş fi considerat ş enul aşa de nasol. Problema e că după 15 ani, el este eliberat, şi pe lângă dorinţa de răzbunare clasică, el ajunge să îşi pună o întrebare mai gravă: "De ce am fost eliberat?".

Oricât de standard ar părea intrigă, filmul evoluează într-un thriller hardcore foarte rapid, un thriller la care doar dacă menţionez temele abordate v-aş fura din experienţa acestui film. Vă promit că deşi ele vor părea disparate, toate lasă liber la final pentru acel moment de claritate, pe lângă acel discurs clasic al tipului rău explicând tot, care va pune conceptul în perspectivă. În urma calmului lăsat de acest apex "oribil", filmul totuşi nu se lasă închis fără o lecţie în care concluzionăm că totuşi, Dae-su e doar om.

Dacă plotul îşi merită pe deplin boabele albe care am să le dau, îi fut o palmă repede şi-l trimit la mă-sa că totuşi să îmi rămână câteva şi pentru cinematografie. Să ne înţelegem, nu e la nivelul Irreversibile sau inovativ ca REC, dar nişte scene o să-mi rămână totuşi în minte, şi asta e mare lucru pentru mine. 

Referandu-mă doar la susnumita scenă cu ciocanul pe coridor, ca să nu spoileresc aiurea, scenele fiecare au stil unic, diferit, unele cu accente clar 'exotice'/coreene, care nu ar fi reuşit sub nici o formă cu actori cu ochi drepţi şi pe platourile din Hollywood. Nu sunt complexe; cu foarte mult substrat care trebuie disecat după a opta vizionare şi discutat cu cinci intelectuali după trei grame de iarbă şi patru pahare de whiskey, dar ajută foarte mult la împrăştierea cinefilului pe tot gamutul de experienţe.

Nu ştiu dacă pot să comentez asupra actoriei, fiindcă sunt un caucazian inferior, desigur, şi în mod sigur am pierdut nişte context ici-colo, dar personajul principal mi se pare excepţional redat, deşi nu ştiu dacă pot să zic acelaşi lucru şi despre supporting cast. Fumeia şi al' rău se uită destul de repede dat fiind cât de speciali nu sunt comparaţi cu Dae-su, iar prietenul cel mai bun.. doar o scenă îmi este înfiptă, lolpun, în memorie acum.

Tăind totul pe doi, se merită văzut? Marele eu zic că da. Totuşi, dacă vreţi să-l vedeţi cu cineva, vedeți-l cu oameni care au nişte neuroni să frece împreună, altfel o să se ţipe la voi: "CE CĂCAT DE FILM E ĂSTA?"