Accepted (2006)

Uneori, după ce mă uit la filme horror oribile până-mi curge sânge din ochi, mi se face chef de câte un teen comedy american, colorat și relaxat. N-am deloc experiență cu genul ăsta, dar am învățat repede că-mi place orice castron de film cu Seth Rogen, Michael Cera sau Jonah Hill. Ba chiar Superbad și Pineapple Express au devenit imediat unele dintre filmele mele preferate și le-am văzut deja de 5-6 ori pe fiecare. Handicapat.

Lunea trecută mi-a venit iarăși poftă de o comedie lejeră și, punându-mi în aplicare unicul criteriu de selecție, am dat de Accepted, cu Justin Long și Jonah Hill în rolurile principale. Ok, nu l-am selectat chiar la întâmplare. Mai văzusem bucăți din el pe HBO Comedy, dar nu-mi mai aduceam aminte mare lucru despre el, decât că îmi plăcuse. Premisa filmului este destul de simplă: Bartleby Gaines este un licean tipic ce a cam frecat buha pe parcursul celor patru ani de liceu, așa că la finalul studiilor se trezește c-a rămas trompetă și n-a fost admis la niciuna dintre cele șapte universități la care și-a depus dosarul. Șoc și groază! Părinții sunt înmărmuriți, vecinii chicotesc pe la spate și viitorul pare negru ca smoala. Disperat să scoată cămașa pe unde o putea, Bartleby își ia o mână de amici și pune bazele unei universități fictive, unde se predă skateboarding-ul, barbutul, jocurile video, sculptura falică africană, gastronomia experimentală și alte subiecte nebune. Studenții? Câteva sute de inadaptați și respinși ai societății, care vor doar să petreacă și să se simtă iubiți.

Ce-mi place la genul ăsta de filme este umorul abundent, dialogurile istețe și ocazionalele glume cu labă și căcat, suficiente cât să stârnească râsete, dar nu atât de multe încât să transforme filmul într-o porcărie abjectă. Accepted bifează toate chestiile astea și reușește să fie distractiv de la un cap la altul, în principal prin dialogurile amuzante și prin prestația lui Justin Long, care sare fără nicio problemă în adidașii cool ai lui Bartleby Gaines. Jonah Hill m-a uns iarăși la suflet cu prezența lui, mai ales că perioada în care era mare cât o planetă (serios, ce mărime-s puloverele alea, XXXL?) este cea mai bună din cariera lui de până acum. Mă bucur pentru el că a dat jos 500 de kile și că a devenit un sweet boy, dar era foarte simpatic când era grăsun.

Evident, Accepted necesită mult suspension of disbelief, având un scenariu atât de ridicol încât nu poate fi luat în serios. Dar, ce-i drept, dacă îți pui probleme de logistică la filme de tipul ăsta, gen cum pot trei oameni să renoveze o clădire întreagă în câteva zile, o faci greșit. Nu, aici îți pui creierul pe stand-by și te bucuri de gagurile neîncetate în timp ce urli și arunci cu popcorn în televizor. Altfel nu se poate. Și pentru asta, Accepted primește o recomandare călduroasă din partea mea pentru cei care-și doresc o comedie light care să-i binedispună pe loc.