The Comedy (2012)

Nu. Pur şi simplu nu. Îmi bag pula, mă, e o linie foarte fină între 'cacatul ăsta de film e oribil' şi 'îmi vreau ora jumate înapoi'. Că practic asta simt după ce am ingestat porcăria de The Comedy.

E uimitor cum se crede dacă zici 'experimental' la un film înseamnă obligatoriu că trebuie să fie mindblowing, o calitate excepţională artistică care ar trebui să impresioneze doar prin încercare, nu şi prin reuşită. Nu. Mâncaţi rahat ieftin de Cora. 'Experimental' in cazul ăsta poate foarte bine să însemne că un film se dă cu curul atât de tare de ciment încât îl doare pe cinefilul din faţa ecranului care se screme să înţeleagă ceva, şi îşi lasă nervii la mila regiei şi a calităţii producţiei.. proastă alegere. The Comedy nu e o comedie. Dacă râzi, râzi la inanitatea stupidă a anumitor dialoguri, singura chestie care ar putea străluci în filmul ăsta, şi pentru asta eu m-am compătimit, fiindcă nu merită. Şi da 'inanitate' chiar e un futut de cuvânt din dex şi nu e doar un englezism. Revenind, filmul este un jeg care încearcă să se dea mai serios şi mai artsy decât gloata de crudităţi care au devenit aşa de populare în zilele de astăzi pe scena indie, dar nu, feşteleşte varza oribil.

La centrul acestei opere anale se află Swanson, un tip care pe mine m-a dezgustat la modul în care lasă că nu aveam nici un pic de respect pentru personaj, dar aşteptam finalul filmului cu spume la gură sperând că o să moară lovit de un tren sau torturat de un criminal sau ceva similar. El este epitoma a ceea ce ar fi un manual de "cum să fii cel mai scârbos om de pe pământ". Are bani, nu respectă pe nimeni şi pe nimic, nu are pic de sentimente şi oricum nu şi-ar da seama de ele dacă i-ar înfige un cuţit ruginit în uretră, este fără ruşine, un nesimţit şi la finalul zilelor, o persoană oribilă. Din păcate, această persoană oribilă.. are prieteni, şi mai grav, se cred deştepţi şi atât de futut de EDGY şi COOL încât îmi vine rău la stomac doar amintindu-mi nişte secvenţe. Şi nu, nu ajunge likeable ca fiind un 'anti-erou' sau ceva de gen, e doar 'anti'.

Singurul eveniment care ar alcătui o naraţiune şi nu o serie de shorturi de la un copil retard la UNATC cu vise de mare regizor în această vomă cinematografică se leagă de faptul că susnumitul personaj principal 'suferă' prin moartea părinţilor lui şi iminenta avere ce o să toarne peste averea lui deja existentă. Atât. În rest avem zeci de secvenţe care nu fac nimic mai mult decât să accentueze cât de neplăcut este Swanson şi aventurile lui de zi cu zi alături de prietenii lui, în mare parte arătându-l topless şi lăsând să curgă burta lui greţoasă şi ţâţele lui masculine, cu close-up, pe retina bietului cinefil. Apexul experienţei a fost să văd cu ce durere în pulă se uită la singurul personaj care a reuşit să se facă plăcut în timp ce acesta suferea un accident vascular cerebral. Ce?

Aş vrea să zic că am văzut unde bătea filmul, să zic 'bai, poate doar sunt eu retard aici', dar dacă nu a reuşit să inspire, să dea mai departe folosind tehnica şi arta cinematografică ce vroia să zică, putea la fel de bine să pună trei pancarde scrise cu ideile principale ale filmului la început şi cu asta basta. Dar insistă... insistă să fie prost şi să ne sodomizeze ca un puşcăriaş proaspăt ieşit futând o curvă de la Basarab.

În caz că nu v-aţi lămurit, ce citiţi acu nu e un review, e o notificare. Eu m-am sacrificat pentru voi să vă zic că filmul ăsta nu are ce căuta în memoria voastră. Am putut să diger toate filmele anilor 70-80 cu diverse *ploitationuri. Am putut să diger obscenităţile lipsite de limite ale cinematografiei asiatice şi o parte decentă a scârboşeniilor care au ajuns pe bandă... Dar The Comedy a stat în stomac unde a cauzat gaze şi crampe dureroase, apoi a trecut în intestinul gros unde s-a blocat, intoxicandu-mi sistemul cu substanţele sale oribile, apoi fiind nevoie de o clismă adâncă să scap de el iar când a ieşit.. mi-a cauzat un prolaps de rect.

   
Da. E atât de prost.

Return Of The Living Dead (1985)

A venit timpul în viaţa oricărui băIat de ţară să experimenteze probabil cel mai bun film cu zombi Care a existat pe faţa pământului. This is it guys, the motherload, "Return Of The Living Dead"!

Originatorul multor clişee devenite deja faimoase si parodiate în mod grav, cum ar fii sigura replică posibilă a unui moroi (moroi înseamna zombi, termen din Oltenia şi Muntenia), şi anume "Braains!". Dar ROTLD conţine ceva întâlnit rar, ceva ce nu merge combinat cu multe chestii, excepţie făcând moroii. Mă refer, desigur, la punkerii din anii '80. Jeguri, de altfel, dar în filmul ăsta sunt reprezentaţi atât de şmecher încat mi-au crescut ţepi pe geaca de piele. Din nou.

Eu ce le explic părinţilor acuma? Cu ce mă mai îmbrac la şcoală?

Filmul urmăreşte cronicile unor average american joes care lucrează la o morgă, in beciul căreia se ascund cateva butoaie cu moroi radioactivi militari (ce), îmbibaţi în substanţe chimice secrete. După ce vice-patronul se oferă să-i arate nou-venitului butoaiele (asta după ce îi explică cum că filmul "Night Of The Living Dead" a fost bazat pe un caz real, cum altfel), unul din recipiente se crapă, cei doi inhalează fumuri toxice, leşină, moroiul evadează si mare parte din cadavrele din morgă s-au "schimbat". Who writes this stuff? I’m looking at you, Autopsy.

După ce se trezesc, cei doi îl cheamă pe patronul-şef (pun intended) şi ajuNg să tranşeze un cadavru care îi atacă, apoi îl ard la amicul/vecinul lor de la crematoriu, deoarece cadavrul, tranşat cum era, nu refuza să stea locului (în alte cuvinte, BUCĂŢILE SE MIŞCAU), fumul rezultAt ridicându-se, amestecându-se cu norii si formând o ploaie acidă care se năpusteşte asupra cimitirului din vecini. And now you have your movie, în care se mai amestecă şi horrorpunks, cel mai jmeKer moroi din cinematografia modernă, Tar Man, şi pa lângă toate astea, cEa mai tare pereche de sâni pe care îi oferă anii 80’ ataşaţi de cea mai De treabă tipă a vremii, Linnea Quigley. Sincer, n-am văzut un film cu Linnea Quigley care să nu-mi placă, mă întreb oare de ce...

hmm

Ca de obicei, tre să mă leg şi de coloana sonoră fantastică, formată doar din trupe de punk din valul ăla de horror/shock punk (early 80s), fiecare piesă fiind delicioasă în felul ei. Highlights includ SSQ - "Tonight" şi 45 Grave - "Party Time (zombie version)". Alte versiuni nu vor fi luate în considerare.

Un zombie mai bun nu poate fi conceput, îmi pare rău. 

"Return Of The Living Dead" nu e super tare doar prin faptul că e unul din primele filme care să întipăreasca multe trademark-uri ale filmului cu moroi (deşi şi ROTLD e inspirat căcălău din filmele lui Romero, probabil pentru că regizorul filmului a co-scris scenariul la "Night Of The Living Dead", de care vorbeam mai devreme), ci şi pentru atmosfera claustrofobă, decorurile de vis, dialogul interesant care de multe ori e legat de trăsăturile de bază ale unui zombi, şi faimoasa scenă în care jumătate de moroi femeie explică funcţiile de bază ale corpului ei si de ce trebuie ei să îmbuce creier, într-un mod pe cât se poate de serios, terifiant şi mai deloc tongue-in-cheek.

Cu alte cuvinte, "Return Of The Living Dead" e o lecţie vie in ceea ce priveşte filmele horror in general, setând tiparul pentru multe capodopere ce vor urma, dar niciunul putând să se compare cu originalul. Right on!

Rating: 10/10 (data viitoare promit un film mai prost de recenzuit, prea rating-uri bune cu duiumul). See you next week, horrorheads.

CE ESTE ASTA NICI NU VREAU SĂ

Cloud Atlas (2012)

Vroiam iniţial să fac un movie notes dar mi-am dat seama după vizionare că ar fi la fel de fragmentat ca şi filmul din titlu. Apoi am zis să fac o recenzie d-aia scrisă cu patos şi deşteptăciune, dar mi-am dat seama că de fapt filmul chiar nu a fost, şi nici nu s-a vrut, atât de 'adânc' încât să-ţi pierzi mii de caractere debitând subiectul... aşa că o îmi arunc mantaua de critic şi îmi las pălăria de analiză în cui, şi o să vă zic ce am de zis că un tip stând la o masă cu o bere în mână.

"Am văzut filmul ăla aseară, Cloud Atlas. Ţi-am zis că o să-l văd eventual. Băi, nu ştiu ce să zic, adică l-am terminat, şi am zis că am pierdut o fut-tonă de chestii, aşa că m-am dus pe google şi am dat în forumuri şi în recenzii... şi am rămas uşor stupefiat. Nu pierdusem nimic. Adică nu avea cine ştie ce "deeper meaning" care nu l-am pătruns; într-un final era o poveste prezentată pe un platou amestecat. Ştii, ca un aperitiv d-ăla de revelion românesc, cu trei feluri de mezel, caşcaval, brânză, ceapă verde, salată, roşii, castraveţi, ou fiert.. muşti din toate şi încerci să înţelegi un gust din toată treaba."

"Cel mai mult cred că mi-a plăcut universul şi stilul cu Neo Seoul. E o bucată scifi cu o atmosferă foarte mişto.. nu puteam să pun degetul pe acel ceva, dar după ce am văzut Wachowski la directors.. mi s-au deschis cerurile. Era feel-ul ăla de Matrix; era flashy, era stilizat, CGI spectaculos, un balet de mişcări şi acţiune cu adrenalină-n vene... per total genial. Într-un final, tot arcul ăsta putea să fie un film de sine stătător, şi era cam singurul oricum din toate poveştile care era atât de bazat. Jur că mi-a plăcut.."

"A? Cum adică? Ah da. Scuze, m-am luat cu vorba, da, sunt nişte poveşti, cred că cinci: una e cu un tip care se împrieteneşte de un sclav pe vremea culesului de bumbac, alta e cu un compozitor homo, una care aduce foarte mult a blaxploitation dar în care vedem o Halle Berry hot deci totul e iertat, bucata scifi care am menţionat-o mai sus, şi ceva gen Waterworld care imho, tot cam la fel de bine, adică de prost, se descurcă. Sunt cinci? Ah da, şi o chestie care se vrea amuzantă cu un tip publisher care este forţat să intre într-un azil de bătrâni şi care în anumite cercuri ar fi comică. Astea cinci, parol, şase... poveşti, sunt amestecate dealungul a trei ore imense, încercând să pună cap la cap filmul."

"Mă rog, mai interesant decât poveştile în sine, mi se pare cum fiecare sunt prezentate într-o cinematografie diferită, cum sunt amestecate toate în acelaşi film şi cum ajung să creeze un ritm de desfăşurare ciudat, dar antrenant. Iniţial m-a futut la creier ceva groaznic şi eram gata să-mi bag picioru'n el de film. Imaginează-ţi secvenţe de fix 3-4 secunde hard scifi şi apoi BAM, vezi ceva scenă cu un negru biciuit, şi nici trei minute mai târziu, nişte unii vorbesc într-o limbă care nu prea o înţelegi şi tre să dai drumu la subtitrările în română.. Ştii frază care am scris-o des în acele movie notes care vroiam să le fac? 'MY BRAIN IS MUSH'. O mare parte din film te simţi suprasaturat şi parcă 'taieturile' nu se mai termină."

"Oricum, la bază deşi peste tot se zice că ar fi o poveste a evoluţiei sufletului, reîncarnare şi d-astea, mie personal mi s-a părut mult mai interesant timelineul universului. Tot încercăm să pun cap la cap o istorie a lumii, să fac conexiunile şi să văd cum au interacţionat personajele unele cu altele. Nu zic că tema unui suflet transcendent şi a unui ecou care face unde dealungul timpului spre eternitate am neglijat-o , dar mi s-au părut atât de bine ilustrate si puse sub spotlight că nu au mai avut nici un fel de mister pentru mine."

"Da, da. Ce? Nu ştiu, adică să nu mă înţelegi greşit, cred că filmul ăsta are gen 8 sau ceva pe imdb, dar pentru cele trei ore.. cred că Cloud Atlas putea mai mult şi mai bine. Poate totuşi asta îi inspiră pe Wachoski să revină la treburi mai serioase. Hm? Dacă îl recomand? Aş zice că nu. Adică nu te pune pe gânduri să zici că e o experienţă, iar realizarea nu e chiar atât de excepţională să facă filmul entertaining pe tot parcursul perioadei. Deci nu, dacă ai altceva de văzut, vezi altceva."

"Dar vai, m-am pişat pe mine de râs când aiurea în film unul din personaje încercând să scape de la un azil de bătrâni a început să ţipe:

'SOYLENT GREEN IS PEOPLE!'

'SOYLENT GREEN IS MADE OF PEOPLE!'"

MOVIE NOTES: Faust (2011)

După două ceasuri jumate de film nu am putut să zic decât "Wow, la ce m-am uitat? Ce-a fost asta?" Încă mă bântuie şi nu sunt în stare să leg două cuvinte despre el. Aşadar, movie note şi nu review.

• Pentru un film care a luat Leul de Aur la Veneţia în 2011, pagina sa de IMDb e surprinzător de sărăcăcioasă. Also, rating mediocru.
• Un blogger rămas fără cuvinte şi posterul filmului m-au convins să-i acord o şansă.
• Dramă onirică, erotism, umor, grotesc - sunt toate aici, împletite bine, ca într-un arthouse film care se respectă.
• Nu este o transpunere fidelă a textului lui Goethe şi-i foarte bine că nu-i aşa.
• Ca şi cum filmul nu era suficient de bizar, la un moment dat are o apariţie cameo şi Valuska din "Werckmeister Harmóniák", în rol de cârciumar.
• Arată superb. Luaţi un HD rip, dacă nu aveţi unde să-l vedeţi la cinema.

From Beyond (1986)

Din ciclul de succes ”Filme foarte bune pe care ar fi trebuit să le văd acum mulți ani dar mă uit la ele abia acum că-s idiot”, astăzi vă prezint From Beyond. După ce a regizat excelentul Re-Animator, Stuart Gordon s-a gândit ”Hey, ce-ar fi să mai spârcâi încă o bolnăviciune de inspirație Lovecraftiană pe planeta asta?!”, așa că anul 1986 a fost marcat de apariția filmului de față, bazat pe o povestioară de doar câteva pagini scrisă de H.P. Lovecraft. 

Fața mea când aud de Lovecraft.

Dacă ați văzut deja Re-Animator, îl veți recunoaște și aici pe Jeffrey Combs în rolul principal, de data asta jucându-l pe fizicianul Crawford Tillinghast, asistentul unui anume Dr. Edward Pretorius, pasionat de capabilitățile latente ale minții umane și BDSM-ist în timpul liber. Cei doi experimentează cu o mașinărie de stimulare a glandei pineale, ce ar trebui să ajute la dezlănțuirea adevăratului potențial al minții. Evident, experimentul scapă de sub control: Pretorius este decapitat de o creatură din altă dimensiune, iar Crawford ajunge să fie internat într-un azil de nebuni și acuzat de crimă. O psihiatră hipsteriță află ce s-a întâmplat și decide că vrea să vadă și ea balauri pandimensionali, așa că îl ia pe Crawford în custodia ei, sub condiția ca acesta să recreeze experimentul cu rezonatorul. 

Look at this fucking hipster!

Astea-s doar primele 10-15 minute din film și mă opresc aici cu povestirea, pentru că cel mai bine e să descoperi adin-singurel toate surprizele morbide pe care le are de oferit From Beyond. Așteptați-vă la creaturi grotești, mult gore și efecte speciale demente care implică mâzgă și glande pineale falice ieșindu-le oamenilor prin frunte. 

Și creier supt prin ochi.

Atmosfera de teroare Lovecraftiană este perfect evocată și a sădit teamă și paranoia în psihicul meu fragil, de ființă minusculă și insignifiantă aservită Vechilor Zei. Și o chestie care mi-a plăcut în mod deosebit este că From Beyond nu este un film întunecat, așa cum credeam că o să fie, ci este plin de tot felul de nuanțe funky de roz, roșu, portocaliu, mov sau albastru. 

Mmmm, culori...

Needless to say, From Beyond primește o recomandare călduroasă și calificativul SUPER GROZAV de la mine. Mi s-a părut incredibil și acum este unul dintre filmele mele preferate, evăr. 6.7 pe IMDb? Lolmuie, eu îi dau un 10 pentru atmosfera superbă și  toate scârboșeniile care se scurg pe ecran în cele 86 de minute glorioase ale sale. Și, în caz că vă întrebați, protohipsterița blondă cu ochelari se dezbracă. Și e agresată sexual de un monstru oribil. NICE!

Island of Death (1977)

Video nasties. Termenul care a cauzat panică și neliniște în rândul focarului creștin conservator din Marea Britanie la începutul anilor '80. Putem presupune de-acum infama listă de titluri interzise, ce au tulburat moral disciplinatele cămine catolice, ca fiind o sursă bogată de artă degenerată și de un prost gust depășit poate doar de presa scrisă a vremii (sau de presa scrisă în general). Vom vorbi mai mult despre societatea fascistă a maiestății sale, în care amatorul de film horror echivalează cu amatorul de filme porno cu minori, cu altă ocazie.

Unu' din titlurile vizionate recent este disasterpiece-ul mizerabil grecesc ISLAND OF DEATH (Τα Παιδιά Του Διαβόλου, Ta pediá tou Diavólou, "Diavoli în Mykonos") (1977). Lansat pe DVD acum câțiva ani tapetat cu inscripția "BANNED" în mai multe limbi pe copertă pentru a apela cu disperare la curiozitatea obsedaților de obscenitate.

Pot doar să ghicesc ce caz acut de insolație sau ce souvlaki stricat a consumat negustorul elen de gunoi Nico Mastorakis înainte de a împartași caterinca sa macabră cu noi. Cert este că după câteva shot-uri de ouzo ieftin și o vizionare de Texas Chainsaw Massacre (1974), Mastorakis a observat câți bani a reușit să încaseze clasicul american și a dedus în logica sa de libidinos peninsular că un film mai violent și mai pervers ar încasa automat și mai mulți bani. Negoțul jegos de tip balcanic cred că a jucat un rol important în ducerea acestui proiect la sfârșit.

În tipul asta de atitudine ieftină de "produs bani din pus violență și perversiune pe peliculă" regăsim adevăratul spirit delicat al curentului de film exploitation al anilor '70. Lipsa de pretențiozitate artistico-boemă (care infectează filmul independent contemporan) este virtutea care face excrementul cinematografic să strălucească ca un diamant al acelor vremuri. Nu este vorba despre "autori" care au ales să regizeze un film datorită unei "înalte chemări" artistice de a își transpune viziunea "unică" ci despre crâșmari slinoși care toarnă filme bogate în sex și violență explicită pentru a-și încasa mălaiul din bilete vândute la cinematograful de noapte. Ăsta este spiritul nealterat al grindhouse-ului care nu ar putea fi redat, imitat sau nici măcar salutat de toți Tarantinoii sau claxonarii culturali ai festivalurilor de film independent la un loc.

Am găsit o simetrie cu acest lucru în secvența din prima jumatăte a filmului în care un hipster boem pictor este crucificat de asfalt de către protagoniștii filmului si forțat să bea vopsea până moare. Nu vreau să zic că n-ar fi avut o soartă nedreaptă.

După prima scenă cu un tip stând întins pe spate sub soarele mediteraneean, deshidratat, cu pielea arsă și crăpată, mormăind după ajutor, o scenă care va fi pusă în context pâna la sfârșit, filmul începe într-o notă optimistă și plăcută cu peisaje ale litoralului grecesc și un tânăr cuplu blondin britanic, Christopher și Celia, care se bucură de timpul petrecut pe această insulă, asta constă în ceva mai mult decât plimbări pe plajă. Lucrurile devin interesante din momentul în care intră amândoi într-o cabină telefonică ăa dea un "long distance call". Christopher o sună pe maică-sa să îi zica "hey, mamă, știi ce fac acum?" după care începe să i-o tragă Celiei în cabina telefonică în timp ce geme în receptor și maică-sa se jelește că e un nesimțit.

Sexul aici este prezentat cu un detașament și o indiferență care îi adaugă o savoare perversă aparte. Christopher si Cecila par un cuplu normal și banal în perspectivă, impresie întreruptă fără nici o tranziție de momente precum atunci când Christopher dorește o partidă de sex matinal și este refuzat, astfel încât preferă să se ducă la o plimbare până în curte, să fută un pui de capră și apoi să îl măcelarească cu un cuțit lăsându-l într-o baltă de sânge. Felul detașat și chiar de rutină în care sunt prezentate aceste acte îi ofera filmului un aer de absurdism.

Un detectiv negru este pe urmele cuplului. Are afro și e un motiv să fie inclus și cuvântul "nigger" în replicile personajelor.

Cei doi protagoniști prezintă un simț puternic de datorie civică și morală în escapadele lor psihosexuale, sfânta lor misiune este "să curețe insula de mizerii". Chistopher afișează justițiarism creștinesc considerând că este de datoria sa să ucidă un cuplu de homosexuali proaspăt logodiți (prezentați aici bineînțeles într-un mod ridicol de stereotipic), Cecila afișează o bipolaritate și o ambiguitate sinistră tipic feminina în felul în care interacționeaza cu victimele, molestându-l pe un tânar băiat homosexual cu un intenție de "te fac eu straight" în timp ce Christopher îi aleargă partenerul cu o sabie pe stăzi, în majoritatea cazurilor e greu de dedus dacă își seduce victima pentru a o executa mai târziu sau doar nu își poate stapâni pornirile sexuale de moment, acest lucru devine relevant la sfârșitul filmului. Ea umblă cu un aparat foto dupa ea și fotografiază atrocitațile comise la fel cum un turist fotografiază peisajul, că apare dezbracată într-o bună parte a filmului este iar un lucru plăcut.

Mizerii

Mastorakis de asemenea exploatează anumite tipologii familiare litoralului balcanic. Este prezentata o femeie cougar bogată de vârsta a doua care, conform altui personaj, "vrea să fută tot ce mișcă". Nu este prima oară când aud de cougars bogate care aleg litoralul grecesc sau cel cipriot pentru a obține un vârf de la baieți tineri, unii dintre voi probabil ați avut profesoare la școală care se încadrează în imaginea găinii bogate purtătoare de haine de blană și poșete scumpe care își luau vacanțe în Grecia sau Cipru cu probabil același scop. Respectabila doamnă îl ademenește pe Christopher la ea în cameră unde îl așteaptă întinsă, semidezbracată facând gesturi dezgustătoare cu limba. Christopher se descheie la pantaloni și începe să urineze pe pieptul și pe fața ei, se afișează surprinsă în mod neplăcut dar în final excitată de gest.

Nu am mai văzut demult o comedie atât de bună.

Cum am stabilit până acum, filmul este lipsit de orice mesaj pertinent, subtext "profund" sau bun gust. Este un bulgăre de zăpadă galbenă aruncat în fața political corectness-ului într-o tentativă ieftină de a exploata tabuurile și de a alipi împreună într-un mod ridicol violență, bestialitate, viol, homosexuali, lesbiene, incest, rasism, homofobie, hipioți violatori. Ce îi oferă farmecul totuși este naitivitatea cu care este totul prezentat, comportamentul straniu al Celiei, violența prezentată într-un mod crud, sexul într-un mod detașat creând un feeling absurd în toată depravarea și gratuitatea filmului. Nu se remarcă prin intensitatea actelor prezentate ci mai mult prin inutilitatea prezentării lor. Pentru a adăuga la absurdismul dement, soundtrack-ul este alcătuit din niște groove-uri de clape funky și piese pop kitsch ale anilor 70 și este foarte nelalocul său.

Mă întreb dacă, pe lângă  mai sus menționat The Texas Chainsaw Massacre, regizorul a văzut PINK FLAMINGOS (1972) având în vedere că o bună parte din circul depravat afișat aici m-a dus cu gândul la capodopera lui John Waters, dar executat într-un mod mai puțin elegant și mai barbaric.

ISLAND OF DEATH e unul din cele mai originale și mai de seamă "video nasties" iar statutul de cult este binemeritat. Frumos filmat, foarte prost jucat, ieftin (imdb spune că regizorul a jucat un rol scurt din motiv că actorul asignat a cerut un salariu "mult prea mare" de $80. negoț balcanic) și nu în ultimul rând un sfârșit uimitor și cel puțin original, iese la iveală un detaliu care face actele prezentate de-a lungul filmului să fie și mai distractive.

Cineva trebuie să o lase mai moale cu ouzo-ul.

The Man With The Iron Fists (2012)

Am fost atras de filmele kung-fu de când eram un ciucamete. Îmi plăceau atât de mult încât sunt zeci, poate sute (ok, nici chiar aşa) de casete cu sesiunile mele de sărituri, scheme şi  tumbe ascunse undeva într-un cotlon întunecat al casei mele.  Dacă sunteţi cuminţi şi ne recomandaţi blogul prietenilor voştri, poate o să vă arăt una.

The Man With The Iron fists mi-a stârnit vechile impulsuri de practicant semi-non-profesionist ale artelor marţiale orientale. La vârsta de 20 de ani. Mie, om în toată firea, bărbat la casa mea, cu 40 de jocuri pe Steam, un raft înţesat de cărţi despre Beatles, SF, steampunk şi beţe de tobe care până în momentul de faţă n-au avut parte de privilegiul de a intra în contact cu o tobă. Mie.

Pe lângă faptul că este un film omfgkungfuţacpacpicioarenmuiehahaha, The Man With The Iron Fists are avantajul de a fi regizat, produs, scris şi jucat de RZA, unul din şefii trupei de şefi Wu Tang Clan. Ce avem aici este un film kung-fu (am uitat să menţionez asta, scuze), situat în China secolului XIX, cu RZA în rol de fierar, un Russel Crowe gras, bătrân şi bărbos în rol de oficial englez curvar care îţi poate rupe gâtul în aproximativ 157 de moduri, Lucy Liu ca matroană de bordel şi încă câţiva chinezoi de care presupun că nu a auzit nimeni în afară de Partidul Poporului Chinez.  

Şi merge uns, tati. Scene de acţiune intense care te ţin cu curu’-n piuneze de la început până la sfârşit, situaţii absolut ridicole care sfidează orice logică până şi pentru un gen de filme care odinioară îl avea ca unic reprezentant pe Jackie Chan şi căzăturile lui cu faţa-n rahat, decoruri bogate, tehnologie care aduce oleacă a steampunk (dar doar atât), arme mişto, costume excelent realizate şi Wu Tang Clan. Da, aţi auzit bine. Ce, vă aşteptaţi ca filmul ăsta să aibe o coloană sonoră inspirată din ritmurile orientale pe care toată lumea le iubeşte? Nu tată. În loc să compună o coloană sonoră special pentru film, RZA şi-a băgat carasul, a scormonit prin grămada lui de bani după CD-urile Wu Tang, a ales câteva melodii şi le-a îndesat în film.  Probleme?

Faceţi rost de filmul ăsta şi uitaţi-vă la el. Nu-mi pasă ce se mai petrece cu vieţile voastre banale şi lipsite de sens sau cât de ocupaţi sunteţi. Până nu gătaţi filmul ăsta nu aveţi ce vorbi cu mine.

Territories (2010)

Nu știu alții cum sunt, însă eu nu mă simt nevoit să urmăresc fiecare film horror care apare. Acum... eu mi-am dezvoltat singur o definiție a ceea ce înseamnă film horror, definiție care cu siguranță nu este pe aceeași lungime de undă cu cea a majorității producătorilor din acest gen cinematografic. Prin urmare sunt nevoit în fiecare săptămână să văd câteva action flick-uri care s-ar încadra oriunde, numai în genul horror nu. Săptămâna trecută am avut plăcerea de a pune mâna pe Territories.

Încep prin a spune faptul că Territories nu este un film prost. Este un film mediocru, însă are meritul de a avea un început care să te țină lipit de ecranul televizorului sau al monitorului. Deși începe cu cliché-ul, devenit deja foarte enervant, în care se prezintă câțiva gură-cască ce au plecat la drum cu mașina și au dat peste niște treburi nasoale, filmul continuă destul de bine, reușind să creeze o atmosferă destul de rar întâlnită în acest gen de filme. Aș putea spune că singurul film în care am reușit să simt atâta frică în inima personajelor ar fi Saw. Și poate și Cube.

Povestea, după cum spuneam, este una clasică. Un grup de persoane circulă cu mașina, când la un moment dat este oprit de către o patrulă de poliție. Psst! Între noi fie vorba, aia nu era chiar patrulă de poliție, dar voi n-ar trebui să știți asta. De acolo urmează să vă fie prezentat cum respectivele persoane sunt prinse și folosite în... uhm... diverse scopuri.

Am zis la început faptul că laud acest film datorită începutului. Corect. Pentru că filmul o va lua pe arătură urât de tot spre final. Povestea pare făcută în grabă, iar finalul este pur și simplu stupid. Nu stupid în sensul de "WOW, AȘA CEVA CHIAR E IMPOSIBIL" ci stupid în sensul de... stupid. O să vedeți voi. Pe lângă povestea principală, mai avem o altă poveste laterală, în care este prezentat un soi de detectiv particular trimis să salveze respectivele persoane capturate. Eh, poate reușește cineva să-mi spună care e scopul acelui personaj în film. Mi se pare trântit acolo total aiurea, fără nici o noimă, și fără a avea vreo influență în film.

Una peste alta, după cum spuneam, Territories nu este un film pe care să-l evitați, însă nici un film fenomenal de bun.

Heavy Metal (1981)

Let's do this!

Acum mai bine de 30 de ani, regizorul de la Return Of The Living Dead (1985) --in opinia mea, cel mai rad-rocking zombie flick de pe faţa pământului-- şi aclamatul/şeful banilor Ivan Reitman (Ghostbusters 1 si 2, Junior, Kingergarten Cop, Twins AHNOLD, noul Hitchcock din 2013), şi nu numai, şi-au unit forţele pentru a aduce pe Terra probabil unul dintre cele mai antrenante, distractive si ingenioase filme de animaţie EVAR. A, coloana sonoră e alcătuita din the likes of Black Sabbath cu DIO, Blue Oyster Cult si Sammy Hagar dă filmului o atmosferă super bleak, dar şi energetică, iar cam toate se potrivesc perfect cu scenele din film.

Filmul e divizat in 8 poveşti, şi anume:

1. Grimaldi

2. Harry Canyon

3. Denn

4. Captain Sternn

5. B-17

6. So Beautiful And So Dangerous

7. Taarna

8. Bucluc în Năvodari

Deci avem în final 7 poveşti (pe ultima, din păcate, am inventat-o), un prolog si un epilog, deci pune-ţi ochelarii de aviator, pregăteşte Corvette-ul din 1958 si blasterul spaţial. (spoiler free)

Eu sunt gata lol

''Grimaldi'': Filmul începe cu un cosmonaut random galopând prin spaţiu în Corvette-ul lui ca un şef ce este, dar aflăm că defapt se duce acasă la fiica lui, căreia îi aduce în dar un glob spaţial luminos, The Loc-Nar (imaginaţi-vă o minge de fotball flegmată de Godzilla) care ajunge să-i dezintegreze pe toţi si să-i spună fetei 7 poveşti la care globul a luat parte. Cam bine, ''Heavy Metal'', cam bine.

''Harry Canyon'': prima poveste este cea a unui taximetrist New Yorkez sictirit care şi-o trage cu o pasageră si acum ajunge să o apere de poliţie pentru că tipa respectivă avea in deţinere Loc-Nar-ul, un ''un artefact pentru care oamenii se omoară''. Taximetristul o convinge sa vândă sfera şi să împartă banii, dar tipa îl tragează şi încearcă să-l omoare, doar pentru a se trezi dezintegrata de blasterul de sub scaunul din taxi. Povestea asta nu e chiar cea mai bună din film dar e super tare prin caracterul ei de bandă desenată sci-fi de la sfârşitul anilor 50'. A, foarte de menţionat, filmul are rădăcinile în benzile desenate cu acelaşi nume din anii 70'. De asemenea,

astea

''Den'': Ei bine, ''Den'' e excelentă in toate sensurile ale cuvântului. Un puştan (cu vocea lui JOHN CANDY YES YES YES) e transformat in adult de către Loc-Nar si trimis in altă dimensiune, unde trebuie să salveze o fată de la a fi sacrificată de cultul lui Uhluhtc (citiţi cuvântul ăla invers, pls), si astfel învată să fie mereu curajos şi că filmul ăsta e încărcat de ţâţe mari. Scenele de sex (nu grafic, pofticiosilor), actiune si vrăjitorie sunt animate superb, culorile predominante fiind verde inchis si mov ''Black Sabbath''. Super.

Oh, underage teenage hijinks

''Captain Sternn'': Asta e cam stupidă.

''Doamnelor...''

''B-17'': De foarte departe, cea mai bună poveste a întregului film. Nu că restul n-ar fi bune (sau ok, vezi mai sus, Doamnelorr...), dar pălesc in comparaţie cu B-17. Nu vreau să vă stric surpriza, dar segmentul aproape mut, acompaniat doar de muzica incredibil de bine potrivită a lui Don Felder, este incărcat de zombi, imagini criptice, claustrofobie si heavy metal pur. Eu unul, l-aş alege ca unul dintre momentele cheie excelente din orice film. Punctul forte al filmului.

''So Beautiful And So Dangerous'': Ca şi ''Captain Sternn'', nici povestea asta nu se ţine prea bine. Putea la fel de bine să se numească ''Cronicile secretarei de la Pentagon care se babardeşte cu un robot in spaţiu pe o navă ai cărei piloti sunt doi extratereştrii care inhalează kilograme de cocaină de pe podea lăsate de un fel de aspirator, Part 2: The Empire Strikes Back''. Of, George Lucas, chiar aşa?

No comment.

''Taarna'': Ultima relatare este deasemenea si cea mai renumită a filmului, si o urmăreşte pe Taarna (duh), un fel de Xena, dar mai heavy metal, mai războinică si puţin mai despuiată, cum ajunge ea să se infrunte cu şeful unor mutanţi barbari într-un Colosseum primitiv. Cele mai memorabile scene includ lupta în sine, segmentul destul de gory ''Taarna intră într-un bar'' si, desigur, nimicirea oraşului paşnic de către barbari mutanţi, cu ''Mob Rules'' de la Black Sabbath fiind fundalul ideal.

Iubesc filmul ăsta.

Taarna distruge Loc-Nar-ul şi e şi pe poster. Şefă.

Epilog: Sub privirile terifiate ale fetei, Loc-Nar-ul se autodistruge într-un mod, după cum v-aţi obişnuit, super tare.

Rating final: 9.5/10 nu se putea mai bine, poveştile stupide sunt evaporate de restul. B-17 see this movie.

Animațiile lui Aleksandr Petrov

Un flaut îndepărtat; o vulpe ce navighează un râu care se dezgheață; un călugăr bătrân făcându-și rugăciunea alături de novicele său; o cabană acoperită de zăpada în mijlocul unei păduri rusești. Așa începe Sirena, o animație pictată pe sticlă de către Aleksandr Petrov, bazată pe o poveste de Pushkin.

Întreaga narațiune este trasmisă pe cale vizuală; gândurile și sentimentele personajelor fiind redate cu măiestrie cu ajutorul mimicii și a gesticulațiilor. Nivelul de detaliu cu care se poate mândri Petrov în toate animațiile sale este totodată impresionant și înfricoșător.

Atât de anevoios este actul de creeare pentru acest tip de animație încât deși a fost ajutat de către fiul său, i-au trebuit doi ani de muncă pentru a picta cele douăzeci de minute (aprox. 29.000 de cadre) care compun filmul Bătrânul și marea, pentru care a câștigat premiul Oscar. 

Iar nivelul ridicat al detaliului nu se rezumă doar la un cadru anume, el este prezent și în mișcare. Filmele lui nu se derulează, ci respiră și curg, reflectând viețile interne ale personajelor și oferind imagini din viselor lor. Vise care se află în permanență mișcare și transformare; jocul rezultat din aceste dansuri halucinante de înțelesuri și metafore vizuale fiind chintesența artei sale.

Al doilea element care se regăsește în toate filmele sale este melancolia; o melancolie optimistă, care tânjește după o epocă pierdută, mai civilizată, pentru simplitatea rurală, inocența pierdută sau sufletul etern al umanității rătăcit în meandrele realității.

Acum serios, la ce altceva vă așteptați de la un rus? Nu totul este pierdut însă, în ciudă unor lamentații care răsună bizar lovindu-se de partea asta a baricadei, atât de multă pasiune este pusă în aceste scene încât este greu să nu te simți... înduioșat.

Recomand abordarea filmelor sale în ordine cronologică, cele timpurii fiind totodată și cele mai reușite. Chiar dacă se poate observa o îmbunătățire a tehniciii în ultimele lui realizări, temele abordate virează ușor în direcția banalului, iar în cazul animației sale din 2006 - Dragostea mea, rotoscopia folosită pentru a reda cât mai exact expresiile personajelor a rezultat într-un efect mult prea artificial pentru gusturile mele.

Dacă ar fi să aleg un punct de plecare însă acesta ar fi fără îndoială Visul unui om ridicol, întreagă scenă a distrugerii paradisului fiind un adevărat festin pentru simțuri. Dar e păcat să nu le urmăriți pe toate, mai ales că întreagă să colecție poate fi vizionată în mai puțin de o oră și jumătate.

 

MOVIE NOTES: Yûkoku (1966)

•  "Yûkoku" este un scurt metraj japonez mut, cu coloană sonoră din Wagner. Get on my level, hipsters!
•  Scriitorul Yukio Mishima este un fel de Sergiu Nicolaescu aici: regizor, scenarist, producător, actor în rol principal.
•  Toată acţiunea se desfăşoară pe o scenă de teatru Noh.
•  Acţiune e mult spus. În afară de seppuku-ul protagonistului nu se întâmplă mare lucru.
•  Imaginile oscilează între poezie, ridicol şi surprinzător de gruesome pentru un film aşa de vechi.
•  4 ani mai târziu, Mishima a dat năvală în Comandamentul militar din Tokyo şi s-a adresat armatei, cerând declanşarea unei lovituri de stat care să-i redea Împăratului puterea. A fost luat la mişto şi în scurt timp a devenit ultima personalitate japoneză care a comis seppuku.
•  Good night, sweet prince.

MOVIE NOTES: Ted (2012)

• Marky Mark joacă rolul unui băiat obişnuit din Boston - ce surpriză. 
• Seth MacFarlane nu e în stare să menţină o voce constantă, aşa că Ted sună ba ca Brian, ba ca Peter Griffin.
• Marky Mark vrea doar să petreacă, dar Mila Kunis nu-l lasă. 
• Două glume diferite despre 9/11. 
• Smoke weed every day.
• Mila Kunis e dureros de hot. 
• Ursuleţul bea şi se droghează şi se ia la bătaie - ATÂT DE EDGY. 
• Dorinţa unui copil inocent e puternică, dar dorinţa Milei Kunis e şi mai puternică. 
• I-aş îndeplini şi eu câteva dorinţe Milei Kunis.
• :A

Oldboy (2003)

Oldboy este unul dintre filmele alea care dacă nu le vezi, îţi pierzi orice urmă de credibilitate cinefilica, unul din filmele care dacă nu le vezi o să te scuipe aurolacii în ochi şi te bat ţiganii pe la colţuri. După o vizionare relaxată, nu pot să zic că am rămas marcat pe viaţă în urma experienţei ce este Oldboy, dar pot să înţeleg de ce este ţinut atât de sus de critici ca Rafiki ridicându-l pe Simba.

Trebuie să menţionez, înainte de toate, de bariera clasică vederii filmelor 'exotice'. Deşi pot să declar că nu sunt un expert, nici măcar accidental, al cinematografiei coreene, nu a fost nevoie de context pentru a putea viziona Oldboy. Este un film destul de apropriat de stilul 'western' încât mintea mea capitalistă a putut aprecia acest film fără să fie nevoie de subtitrări la subtitrări.  Am insistat totuşi să-l văd în limba originală şi după 5 minute de test cu dubu' mă bucur că am ales coreeană.

Astea fiind zise, Oldboy este un film care ar cade în categorisirea superficială pe zona thrillerului psihologic cu tangenţe de Tarantino meets Shamalayan. Tot ce ştiam despre film se încadra în acea secvenţă mult-mediatizata, şi foarte reuşită, a luptei pe coridor cu ciocanul. Credeam că o să am o seară plină de lupte bengoase şi sânge de aproape îmi curge prin monitor, dar la final aproape că m-am autoflagelat pentru că am crezut că asta ar fi doar un Grindhouse coreean.

Filmul începe cu Oh Dae-su, un afacerist minor făcându-se de căcat la o secţie de poliţie, pulă de beat, când trebuia să fie acasă la ziua de naştere a fiicei lui. Aşa începe un lung lanţ de evenimente cu Dae-Su răpit şi încarcerat într-o cameră timp de 15 ani de zile, având totuşi un tratament uman şi access la televizor. Sincer, în punctul ăla, dacă schimba televizorul cu un calculator cu access la internet, chiar nu aş fi considerat ş enul aşa de nasol. Problema e că după 15 ani, el este eliberat, şi pe lângă dorinţa de răzbunare clasică, el ajunge să îşi pună o întrebare mai gravă: "De ce am fost eliberat?".

Oricât de standard ar părea intrigă, filmul evoluează într-un thriller hardcore foarte rapid, un thriller la care doar dacă menţionez temele abordate v-aş fura din experienţa acestui film. Vă promit că deşi ele vor părea disparate, toate lasă liber la final pentru acel moment de claritate, pe lângă acel discurs clasic al tipului rău explicând tot, care va pune conceptul în perspectivă. În urma calmului lăsat de acest apex "oribil", filmul totuşi nu se lasă închis fără o lecţie în care concluzionăm că totuşi, Dae-su e doar om.

Dacă plotul îşi merită pe deplin boabele albe care am să le dau, îi fut o palmă repede şi-l trimit la mă-sa că totuşi să îmi rămână câteva şi pentru cinematografie. Să ne înţelegem, nu e la nivelul Irreversibile sau inovativ ca REC, dar nişte scene o să-mi rămână totuşi în minte, şi asta e mare lucru pentru mine. 

Referandu-mă doar la susnumita scenă cu ciocanul pe coridor, ca să nu spoileresc aiurea, scenele fiecare au stil unic, diferit, unele cu accente clar 'exotice'/coreene, care nu ar fi reuşit sub nici o formă cu actori cu ochi drepţi şi pe platourile din Hollywood. Nu sunt complexe; cu foarte mult substrat care trebuie disecat după a opta vizionare şi discutat cu cinci intelectuali după trei grame de iarbă şi patru pahare de whiskey, dar ajută foarte mult la împrăştierea cinefilului pe tot gamutul de experienţe.

Nu ştiu dacă pot să comentez asupra actoriei, fiindcă sunt un caucazian inferior, desigur, şi în mod sigur am pierdut nişte context ici-colo, dar personajul principal mi se pare excepţional redat, deşi nu ştiu dacă pot să zic acelaşi lucru şi despre supporting cast. Fumeia şi al' rău se uită destul de repede dat fiind cât de speciali nu sunt comparaţi cu Dae-su, iar prietenul cel mai bun.. doar o scenă îmi este înfiptă, lolpun, în memorie acum.

Tăind totul pe doi, se merită văzut? Marele eu zic că da. Totuşi, dacă vreţi să-l vedeţi cu cineva, vedeți-l cu oameni care au nişte neuroni să frece împreună, altfel o să se ţipe la voi: "CE CĂCAT DE FILM E ĂSTA?"