MOVIE NOTES: Redneck Zombies (1987)

Nu, pe bune.

Minunatele studiouri TROMA (The Toxic Avenger, 1984, Class Of Nuke'Em High, 1986 + mare parte dintre filmele mele preferate) erau arhi-cunoscute în underground-ul anilor 80', dar în vara anului 1987, patronii Troma Lloyd Kaufman şi Michael Hertz s-au trezit pe pragul studiourilor lor din NY cu nişte puşti, mari fani ai operelor lor, care aveau o casetă video cu propriul lor film, şi vroiau ca Troma să îl distribuie. They did.

• Totul e filmat pe casetă video, cu nişte camere împuţite, într-un câmp dinafara unui oraş anonim.
• E despre o gloată de redneci (''gloată'' este termenul potrivit) care dau de nişte butoaie radioactive, fac moonshine din ele şi se transformă în flesh eating maniacs. Da.
• Există, fără niciun motiv, un personaj extreeeeeem de fucked-up care mă speria grav acum câţiva ani şi care arată ca un membru Ghoul şi vorbeşte ca un deadite din ''Evil Dead''.
• Efectele speciale sunt de două feluri: grozave şi admirabile/distruse şi ridicol de tâmpite, dar nu ştiam la ce să mă aştept de la un film cu un nume ca ''Redneck Zombies''
• Există un bebeluş dat cu sânge pe faţă care muşcă din niste muşchiuleţ. ZOMBIE BABY.
• Personajele sunt aceleaşi ca în orice film horror, un grup de adolescenţi care vor să se distreze, dar preferatul meu e negrul slăbănog şi speriat.
• Negrul speriat are o scenă în care ia LSD, se calmează şi începe să disece un zombie cu mâinile goale sub privirile terifiate ale amicilor lui. El mai ia câte un organ, pe care el îl vede drept altceva din cauza acidului (ex: jucării, bijuterii, ceasuri) şi mai exclama ''Daamn, I'mma keepin this shit!'' şi îl bagă în buzunar.
• Există scene deosebit de gory, unele arătând chiar legit pentru un buget de doi dolari şi o sârmă.
• De văzut cu mulţi prieteni şi multă Polska Vodka vol.46%.

MOVIE NOTES: Chocolate (2008)

Ca să nu zică Chester că mă uit doar la mizerii japoneze de care n-a auzit nimeni, vă voi povesti astăzi pe scurt despre un film cu bătăi tailandez.

• Ca mai toate filmele mainstream (sud)asiatice, Chocolate are o doză sănătoasă de sentimentalism. De data asta însă, producătorii s-au întrecut pe sine.
• Zen, protagonista, este rodul iubirii interzise dintre o fostă interlopă locală şi un yakuzist care s-a băgat pe teritoriul care nu trebuia. Este autistă sau suferindă de o formă necunoscută de retard mental (n-am reuşit să-mi dau seama exact). Dar lucrurile nu se opresc aici: după un sfert de film, mama ei este diagnosticată cu cancer.
• La fel cum rain man ştie să numere cărţi, Zen ştie să prindă cuţite şi să dea palme cu piciorul. Pentru că tratamentul pentru cancer costă mult, fata decide să-şi valorifice talentul recuperând datorii de pe vremea când maică-sa activa încă în branşă.
• Cred că e inutil să mai precizez că intriga e de o stupizenie fără seamăn.
• Secvenţele de luptă sunt însă entertaining şi mişto coregrafiate. Actorii şi-au făcut singuri cascadoriile. La final, în clasicele bloopers, avem ocazia să o vedem pe Zen cum încasează nişte picioare în gură pe bune.
• Merge văzut într-o companie fără alergie la sirop asiatic. Dacă sunteţi la primul film tailandez, luaţi mai degrabă seria Ong Bak. Tot cu poveste băşită, dar parcă nici chiar aşa ca asta.

Mama (2013)

Trebuie să vă spun că am stat mai mult de zece minute doar pentru a mă gândi la o frază de început care să vă capteze atenția. Cu părere de rău, nu am reușit să vin cu nimic super serios, elegant și profesionist, așa că vă spun doar atât: m-am căcat pe mine de frică. M-am căcat pe mine atât de tare încât toate muștele din împrejurimi s-au adunat în jurul casei pentru a dansa oda bucuriei. "Mama" este genul de film care da cu tine de toți pereții, fără să își ceară scuze. E genul de film care începe nevinovat, însă se transformă în cel mai negru coșmar. E ca o fată pe care o crezi virgină, însă după ce ajungi cu ea în pat îți demonstrează că este o bestie.

Heavy Metal Parking Lot (1986)

Pentru mine, să fi fost adolescent in America anilor 80' este echivalentul mersului pe Lună cât timp îmi cântă Led Zep în cască, echivalent cu un high-five cu dinţii lui Jimi Hendrix cât timp face solo cu ei, echivalent cu ceai la casa lui Doc Brown, mă duc pe skateboard până la şcoală prinzându-mă de maşini, echivalent cu un meci de basket, si tu EŞTI Teen Wolf.. ceva absolut perfect şi ideal. Dar mereu vine întrebarea: ''Oare era atât de mişto?'', şi răspunsul mi-l oferă Heavy Metal Parking Lot, care tocmai ce mi-a ieşit din casetofon la miezul nopţii, cu tot cu Cadillac...

Kids (1995)

E ciudat cum până acum nu am fost într-atât de curios încat să arunc un ochi și pe creația cinematografică a lui Larry Clark. S-a întâmplat probabil pentru că simțeam că asimilasem tot ce se putea din lucrările sale fotografice. Mai precis din Tulsa - photobook-ul care a stârnit interesul scenei artistice pentru lucrări autobiografice oneste, dure, care să nu intre totuși pe tărâmul exploatativului (e greu, dar se poate). Știam de Kids și Ken Park desigur, dar din ce reușisem să citesc am avut întotdeauna impresia că filmele pot fi luate mai degrabă ca o adăugire redundantă și superfluă a seriilor sale fotografice.

După vizionarea lui Kids, filmul care l-a fixat pe Larry Clark în cultura populară ca regizor, mă bucur să spun că lucrurile nu stau chiar așa. În fine... nu chiar.

Ohayô (1959)

Când te afli la o cafeluţă cu nişte hipsteri şi vine vorba de cele mai bune filme japoneze, e de bon ton să zici de Ozu, căci Kurosawa nu se mai prea poartă, îl ştie deja toată lumea. Dacă nu eşti atent, s-ar putea să te trezeşti supralicitat la rândul tău cu un Mizoguchi, dar în general cu Ozu mergi la sigur. Menţionează Tokyo Monogatari şi e ca şi cum vei pomeni un Citizen Kane mai obscur. Nu l-a văzut nimeni, dar nu-i frumos să recunoşti asta. Nici eu nu am văzut Tokyo Monogatari, dar mi s-a recomandat în schimb (mersi, Ciolan!) Ohayô, de acelaşi regizor. O comedie despre viaţa în suburbiile din Japonia anilor '50. Să fie oare mai bună decât un Kurosawa?

Trick Or Treat (1986)

Nu, nu fiertura aia de film horror nou, ăla din '86, baby.

Trick Or Treat (nu, nu dau link de pe imdb că mă enervează, şi eu sunt mai rebel aşa) este un film harrăr din 1986, dar incorporează un element foarte important şi atrăgător, heavy metalul. Adik, un rockstar moare într-un mod misterios, iar unuia dintre cei mai mari fani ai lui îi este acordată ultima presă a ultimului lui material pe vinil (de către Gene Simmons, care îl joacă pe Axl Rose dacă ar fi fost un DJ slinos, adică pe Axl Rose), dar discul e posedat şi îi dictează lucruri puştiului pentru a fi mai şmecher la şcoală şi boss în general, dar Sammi Curr (fără glume cu cururi, vă rog, e numele rock-starului) îşi mişcă bucile afară din vinil pentru a teroriza. Restul, doar în versuri Acid Witch mai prinzi...

Wedding Crashers (2005)

Wedding Crashers este unul dintre acele filme pe care le revăd ori de câte ori am ocazia. Nu fac vreun efort în sensul ăsta, nu-l caut pe net (deși parcă mi l-aș lua pe DVD, dacă ar costa 10 lei; n-am dat niciodată mai mult de 10 lei pe-un DVD, și mi-am luat niște chestii destul de marfă cu banii ăștia), dar dacă dau peste el din greșeală la TV, poți să-ți pariezi banii de chirie că I'll watch the shit out of it. Ultima oară l-am văzut prin februarie, într-o cameră de hotel din Salonic, în timp ce stăteam înfofolit sub pătura din patul extrem de confortabil. Mă simțeam așa de bine c-am deschis mini-frigiderul din cameră să-mi iau un Snickers și-o cutie de Pringles, care m-ar fi costat 5 euro. Din păcate, am găsit doar niște sticle amărâte de apă minerală ;(((

MOVIE NOTES: Sonatine (1993)

• O sonatină e o sonată mai mică. V-am spart, nu? Începe de obicei allegro, se linişteşte la mijloc, iar în final îşi reia ritmul alert. Cam aşa e structurat şi filmul de faţă.
• "Sonatine" e despre nişte yakuzişti încăpăţânaţi să păstreze aceeaşi mină mohorâtă, indiferent dacă privesc în gol, ucid alţi yakuzişti sau mor la rândul lor.
• Nu-i revenge flick-ul exploziv la care mă aşteptam. Momentele de violenţăpură şi artezienedesânge sunt scurte şi rare.
• În special finalul s-ar putea să-i dezamăgească pe cei care pornesc cu aceste aşteptări. Mie mi-a plăcut - se termină cu un shootout atipic, nu lipsit de un iz poetic.
• Sângele rece cu care-şi face treaba personajul principal mi-au amintit de mai vechiul "Point Blank". Spre deosebire de Lee Marvin însă, Takeshi Kitano îşi mai aminteşte câteodată cum să râdă sau să zâmbească.
• Cămăşi oribile şi o partidă improvizată de sumo pe plajă. Doar în Japonia.

Body Melt (1993)

Revoltător. Repulsiv. Dezgustător. Ne-la-locul-lui. Venind din ţara cangurilor, a lui Crocodile Dundee si Sadistik Exekution, azi facem review unuia dintre cele mai sparte, aiurea si plin de lichide filme pe care le-am văzut. De două ori.

Am căutat pe google ''barf bag''. Va trebui să ne mulţumim cu asta.

''Body Melt'' a.k.a. ''Purple Monkey Dishwasher Gore Show'' se centrează in jurul unui nou drog vândut de o companie farmaceutică într-o suburbie aparent artificială din Australia. Drogul nu se manifestă corespunzător, urmând ca cei ce îl ingerează să se transforme foarte foarte nasol, şi e genul de film care jumătate e doar scene gory si vomit-inducing de alterare a corpului, in moduri gândite din ce in ce mai sick (projectile vomiting, penisuri de nemţi bodybuilderi care bubuie şi figura 1, deşi chiar nu recomand să intraţi pe link. Îmi pare rău în avans, dar cam aşa stă toată greşeala asta de film).

Acum stau şi mă întreb cum ar fi o lume în care ''Body Melt'' nu ar exista. Economia ar fi mai bună, vinilurile s-ar găsi mai uşor şi mai ieftin, si preşedintele ar fi probabil Snake Plissken, totul ar fi mult mai---SHIT am uitat să vorbesc despre jumătatea deloc necesară şi cringing a lui ''Body Melt''. Fără nicio legătură cu filmul, suntem trataţi cu o pereche de puştani care ajung acasă la niste redneci --aparent mutanţi-- din zonă. Casa lor este plină de jeg, rugină şi chestii porno, iar locatarii, la început, se dau prietenoşi într-un mod ciudat, iar apoi pur şi simplu încearcă să-i mănânce pe puştani. Toate scenele sunt filmate pe cât se poate de freakish, la o fermă Australiană slinoasă, în miezul zilei. A, şi omoară un cangur doar ca să-i mănânce nuştiuce glandă care le dă energie sau ceva.

>mfw

Şi nu în ultimul rând, scenele cu esofag. În ''Body Melt'' sunt multe scene cu interiorul esofagului. Multe. Simple as that, camera creindu-şi drum prin esofag. ''The Godfather'', film bun, niciun esofag. Am spus destul.

NSF Rating: un film greu de suportat. Mai bine te uiti la ''Street Trash''.

Bă, da în Australia chiar sunt puţini oameni normali.

MOVIE NOTES: Django Unchained (2012)

• Filmul se presupune că este despre dezlănţuială. O minciună sfruntată.
• Django ca personaj este mai plat decât Pământul pe vremea lui Galileo.
• HEI UITAŢI CÂT DE PERSECUTAŢI AU FOST NEGRII, NAŞPA NU???
• Încet, plictisitor şi mult prea lung, mă doare mâna de cât am ridicat-o în timpul filmului ca să mă uit la ceas.
• Neamţul e okutz, un fel de Hans Landa mai cuminţel. Motivul principal pentru care m-am uitat la film.
• Leonardo di Caprio vrea să ne demonstreze încă o dată că poate să joace şi roluri de baeţi răi, şi i-a ieşit. 
• Samuel L. Jackson a fost absolut jenant. Da, ştiu, şi-a jucat bine rolul, dar personal nu-mi place să-l văd în roluri de genul, nu i se potrivesc deloc. Uitaţi-vă la film şi o să vedeţi de ce.
• M-a mângâiat la snobeală cameo-ul lui Jonah Hill în singura scenă din film care m-a făcut să râd ca un sălbatic.
• Relaţia dintre Django şi partenera lui de bostăneală nu e îndeajuns de dezvoltată. În consecinţă, m-a durut în pix de ei doi.
• Tarantino s-a cuminţit. A lăsat-o mai moale cu scenele over the top, replicile inteligente şi personajele interesante în favoarea unor ţărănoi rasişti. Faptul că filmul ne arată negrii măcelăriţi şi abuzaţi într-o mie de moduri diferite nu-l face un film de Tarantino. Punct.

NSF Rating: mai bine mă uit o zi întreagă cu chester la Jersey Shore /10

MOVIE NOTES: Copiii suntokbă (2010)

• Îl știți, e filmul ăla care a fost proiectat la Muzeul Țăranului Român în luna LGBT la care au venit să protesteze niște maimuțoi creștini și naționaliști.
• Și totuși, nu este un film despre sex violent între bărbați.
• Ci o comidramă despre o familie alternativă, compusă din două mame și cei doi copii veniți pe lume grație unui donator de spermă anonim.
• Copiii se fac mari și se gândesc că n-ar fi rău să afle cine-i tatăl lor adevărat.
• Tatăl lor adevărat este un bărbat superb și șarmant, cu o afacere de succes (fermier organic/proprietar de restaurant), motociclist și promiscuu, jucat de Mark Ruffalo. 
• Toată lumea e încântată de noul tătic, mai puțin mămica dură și semi-alcoolică. 
• Cealaltă mămică începe să petreacă prea mult timp cu el. 
• Tragedy ensues. 

• Filmul are un aer indie foarte fresh și toată lumea joacă excepțional.
• Sunt atinse diverse teme sensibile - gen what if our kid turns out to be gay?, dificultățile unei căsnicii sau cum să le explici copiilor că noaptea te uiți la filme porno - dar într-un mod lejer și foarte natural. 
• La sfârșit, știi doar că principalul conflict s-a rezolvat, oarecum, dar multe chestii rămân în aer, deschise speculațiilor.
• Se stă foarte mult în jurul mesei în filmul ăsta.
• M-am bucurat că nu-s singurul care s-a săturat de toată nebunia și presiunea de a-ți micșora amprenta de carbon, de a fi ecogreen și a te masturba frenetic gândindu-te la heirloom tomatoes și castraveți fără pesticide.
• E un film frumos, vedeți-l. 

Dormi trezeşte-te (2012)

Nu cred că există trupă de muzică “experimentală” de dormitor care să nu fi băgat la un moment dat prin piesele sale pasaje indigeste de tăcere, ca să iasă minutajul cum trebuie. Care truc ieftin să fie justificat mai apoi, chipurile, de necesitatea evidenţierii a te miri cărui concept scos din cur. Cam ca în “This is Spinal Tap”, când se trezesc băieţii cu coperta albumului de un negru opac. Într-o situaţie asemănătoare se complac şi multe filme de la noi. Mai exact, filmele ţinând de noul minimalism românesc, caracterizate succint prin deja clişeisticul “filme d-ălea în care îl filmează pe unul 10 minute cum mănâncă o ciorbă”.

Din păcate pentru mulţi spectatori, în ciuda indieness-ului proclamat “Dormi trezeşte-te” nu se îndepărtează de la reţetă. Filmul ţine cam o oră. Din ora asta, o felie de zece minute îi vedem pe cei doi protagonişti plimbându-se pe stradă şi cam atât. Fără replici, doar ei văzuţi din spate, mergând. Aproape 10 minute. Dar desigur, o scenă atât de lungă nu poate fi pusă pe seama întâmplării. Felul în care ea merge în spatele lui poate fi cu siguranţă citit ca o trimitere la Euridice, ieşind din Hades şi îndreptându-se spre patul lui Orfeu, nu-i aşa?

De pe unul dintre posterele promoţionale protagonista priveşte în gol. “Mă piş pe tot binele vostru”, scrie peste poză. E un citat din monologul de la începutul filmului. Diana este o fată care nu se mai suportă şi vorbeşte singură în felul următor: “E de la frică, de la confortul ăsta că mă ascund. Că am ajuns să fac atâtea tâmpenii pentru lumea asta. Am atâţia prieteni. Fac atâtea căcaturi pentru voi. Sunt nimic. Mă faceţi din ce în ce mai de căcat cu toate mulţumirile voastre. Vă urăsc pe toţi. Vreau doar să sug pula, nu să vă salvez animalele.” Dacă vi s-au strepezit dinţii de la atâta banalitate şi edginess, nu-i nimic, şi mie mi s-a întâmplat. Interpretarea actriţei mai clăteşte puţin spârcâiala. Totuşi, pentru un film care se vrea “hiperminimalist” şi “senzorial”, genul ăsta de monolog este o modalitate mult prea directă şi artificială de a-ţi introduce personajul. Nicio nuanţă, niciun mister: Diana este o pizdă cu tendinţe autodistructive care vrea să fie futută în mod degradant de către indivizi dubioşi agăţaţi pe net.

Mi-a plăcut de Ilie, ciudatul filmului. Un tumblr addict cu mutră tipică de tocilar, care o abordează pe Diana cu tupeul celui care ştie că nu are nimic de pierdut. La fel ca şi în cazul protagonistei - mişto şi natural jucat. Dar tot mai scapă câte o replică aţoasă, gen “nu prea ai frumuseţea aia, stilul revistelor de modă... ştii?”

Nu vă mai zic ce se întâmplă mai departe. Chinuiţi-vă şi voi ca mine cu un ceas de cadre dezlânate, dacă sunteţi curioşi. Mai zic doar că o să fie şi un dream sequence la un moment dat. Alt truc artificial şi pretenţios. Senzorial.

Poate am fost puţin cam dur. Nu mi-a displăcut în totalitate. Filmul arată bine. Frumos jucat. Personajele şi subiectul au iz de indie. Altfel, în afară de faptul că-i no budget, nu ştiu cu ce s-ar putea lăuda filmul ăsta. Nu văd de ce aş recomanda cuiva să vadă “Dormi trezeşte-te” şi nu “Aurora” sau “Poliţist adjectiv”. Poate doar ca să vadă cum arată o fată drăguţă şi apatică, care zice cât de mult ar vrea să sugă pula. Deşi, dacă mai aşteptăm puţin, o să ne înveţe Charlotte Gainsbourg în următorul Lars von Trier cum stă treaba cu promiscuitatea. Şi cred că o să doară mai tare.

Suspiria (1977)

"Giallo (noun, adjective) – an Italian 20th century genre of literature and film, which in Italian indicates crime fiction and mystery. In the English language it refers to a genre similar to the French fantastique genre and includes elements of horror fiction and eroticism. The word "giallo" is Italian for "yellow" and stems from the origin of the genre in Italy as a series of cheap paperback mystery novels which all had trademark yellow covers."

Twist-ul, you say? Faptul că aici nu avem de-aface cu un giallo propriu-zis, ci cu unul care te atrage cu fusta sa scurtă sub formă de giallo, doar pentru a o ridica şi a dezvălui ceva total supranatural (who writes this stuff?). Dario Argento, sau cum îmi place mie să-i spun, naşul de aur, este protagonistul din spatele camerei a acestei capodopere italiene, un lucru foarte important pe care trebuie să-l ştiţi din start. Also, îmi bag picioarele în faptul că am zis ca voi face recenzie unui film prost, pur si simplu n-am putut rezista la tandreţea catifelată a vrăjitoarei ce se ascunde după "Suspiria". Deja am spus mai mult decât trebuia.

În Italia au dinastea în loc de bibelouri cu peşti.

Tot filmul se petrece undeva unde doar Chester a fost, în repetate rânduri, ca un pervers ce e, si anume o şcoală de balet, la care americanca, al cărei nume îl uit acuma, (să o numim Suzie Freedom-Eagle) ajunge de la aeroport, doar ca să fie întâmpinată la poartă de o fată teribil de înfricoşată, care o avertizează despre locul în care va urma să danseze pentru următoarele 90 de minute. Multe lucruri artsy şi violente urmează, şi cu un final pe măsură. Staţi liniştiţi, filmul ăsta este mai puţin despre balet şi mai mult despre ploi cu viermi şi vrăji.

Am revăzut imaginea asta şi mi-am adus aminte că m-au trecut fiorii când am văzut filmul prima oară. MERSI, ANDREI.

Tot şpilul din spatele lui "Suspiria" este de fapt două lucruri de bază, atmosfera de neegalat a lui Argento, care te închide personal în şcoala de balet împreună cu Suzie Freedom-Eagle si Chester, şi paleta vie de culori a filmului, şi prin vie nu mă refer la chestii ţipătoare, ci la toate movurile, roşurile si bleu-pal-urile posibile, de parcă te uiti la o copertă de album Acid Witch fără elementele campy. Filmul este pur si simplu amazing eye-candy, şi asta pe lângă muzica perfectă si deja devenită clasică a maeştrilor italieni Goblin ("Dawn Of The Dead", "Deep Red", multe lucrări de-ale lui Argento) şi crimele la fel de bine coreografiate ca paşii de dans din film, cel puţin una dintre ele fiind ridicată în slăvi drept "una dintre cele mai bune scene de crimă din cinematografie", acolo cu "Psycho" şi "The Erotic Adventures Of Hercules".

În final, apelaţi la "Suspiria" în acele nopţi singuratice de sâmbătă în care nu aveţi unde să mergeţi, afară plouă cu găleata si sunteţi singur în casă, având la dispoziţie doar un bec roşu foarte slab. Beautiful.

Phantasm 2 (1988)

E foarte greu de analizat un sequel - îl iei ca atare sau încerci să-l compari cu intrările precedente din serie? Cu atât mai greu de dat un răspuns când vine vorba de filme horror, unde sequel-urile pot da în boala theme park-ului (“Ok, am o idee de film nou Friday the 13th, îl luăm pe Jason și îl punem... uhm... în... spațiu? Da, în spațiu!”). În seara asta avem pe targă Phantasm 2, a.k.a. sequel-ul filmului cu cel mai mișto soundtrack ever.

Acțiunea are loc la 8 ani după evenimentele primului film. Quick recap: Mike, un puști de vreo 9-10 ani află de o conspirație sinistră în care misteriosul Tall Man și cohortele sale fură morți din cimitirul local. Împreună cu frate-su și amicul lor semi-chel Reggie, încearcă să îi zădărnicească planurile - în consecință, pitici grotești îi atacă, muzică mișto se aude pe fundal, oameni mor exsanguinați și chestii explodează. 

Tall Men don't look at explosions.

Cum o rețea de trafic de carne interdimensională este greu de explicat oricărui om nespart pe legale, Mike este băgat într-un azil de boli mintale, în timp ce Reggie caută produsul ideal pentru stimularea scalpului (probabil, nu se specifică). În ăștia 8 ani de azil, Mike stabilește o conexiune psihică cu Liz, pentru că studiourile Universal au vrut un love interest în film. Tipa simte cum The Tall Man se apropie de orașul ei, așa că-i trimite un porumbel mental lui Mike să vină s-o salveze. Acesta le spune doctorilor tot ce vor să audă ca să-l externeze, se întâlnește cu Reggie și împreună lovesc drumul ceva mai tare decât a lovit Reggie sticla timp de 8 ani de zile de reflecție asupra faptului că n-a putut să-și salveze amicii ba de la moarte, ba de la nebuni (iarăși, speculez, nu se specifică). 

Măcar femeile nu sunt deranjate de chelie.

Aici filmul se impiedică puțin fiindcă nu prea știe exact ce vrea să fie. Ador atmosfera diafană a primului film, jonglarea cu linia dintre real și imaginar, povestea ceva mai low-key și personală, totul combinat cu faptul că personajul principal era un puber băgăcios care, la urma urmei, și-a făcut-o cu mâna lui. Un film horror cu o subtematică de “coming-of-age” (nu atât de cheesy ca The Lost Boys) ce nu avea un Ash Williams în rolul principal. Ei bine, în Phantasm 2, Mike a crescut. Una din primele chestii care le face cu Reggie este să spargă un magazin de hardware, să ia o drujbă de pe perete, să-și facă un aruncator de flăcări și un QUADRUPLE SHOTGUN (!). Nu vă excitați prea tare, shotgun-ul e folosit fix O SINGURĂ DATĂ în tot filmul (!!) doar ca să fie aruncat apoi (cepulamea!?!). Am zis, sigur, ce căcat, de ce nu. Dacă aici vrea să prezinte un duel cu drujbe, nu înseamnă că nu poate fi bun. Distrează-mă, Coscarelli! 

Credeați că glumesc, nu?

Problema este că universul Phantasm nu prea are niște antagoniști după care să te duci “all guns blazing”. Ai niște pitici, niște sfere de metal, și Tall Man, care pare să se materializeze în cele mai neașteptate locații. Tonul filmului este undeva între aventura fantasmagorică din primul și un road/buddy movie supranatural.

ASTA ȚI SE PARE ȚIE NATURAL?!?!?

Totuși, a nu se înțelege că este un film de căcat. Regizorul Don Coscarelli și-a mai rafinat talentul cinematografic în cei aproape 10 ani dintre filme - Phantasm 2 arată chiar bine, cu niște cadre bine alese, iar bugetul de $3 milioane (de 10 ori mai mare ca primul) este bine investit în niște efecte gore foarte șmechere. Tema muzicală revine (cu mici modificări), avem țâțe, acțiunea are un ritm satisfăcător, iar 1979 a sunat fiindcă-și vrea sfârșitul înapoi. Mulți cultiști consideră sequel-ul ca fiind mai bun ca primul, și sper să nu-mi bage mortu-n casă după review-ul ăsta.

Căcat, prea târziu.

Ca să recapitulăm: arată bine, se mișcă bine, sună bine, dar nu are acel “touch” de unicitate al originalului. Este un ‘80s horror chiar de văzut, păcat că quadruple shotgun-ul ăla este un cocktease imens.

Salut, Bulletstorm!

MOVIE NOTES: Gummo (1997)

M-am decis spontan la 8 dimineața să mă uit în sfârșit la Gummo. Nu pentru că aș fi fost megaentuziasmat de el, ci doar ca să pot spune că am văzut Gummo. Așa că, acum, cât îl am proaspăt în minte, uitați notițele mele:

• În primul rând, soundtrack-ul e bullshit. De ani de zile de când tot aud de filmul ăsta, soundtrack-ul este lăudat constant ca fiind FOARTE MIȘTO ȘI EDGY ȘI METAL. În afară de Dragonaut-ul celor de la Sleep, pus ca fundal peste scena în care Tummler și Solomon își călăresc bicicletele ca niște boși adolescenți, restul pieselor se potrivesc ca nuca-n perete. Restul pieselor = black metal. Meh.
• Nu avem de-a face cu un scenariu propriu-zis. Filmul este compus dintr-o grămadă de vignettes bizare, suprarealiste și, de multe ori, violente. Aceleași adjective se pot aplica și personajelor: oameni pierduți, fără niciun scop sau sens în viață, care-și irosesc zilele omorând animale de companie, trăgând lipici pe nas, jucându-se în gunoaie și făcând sex ciudat.

• Aș vrea să cred că toate pisicile torturate și omorâte sunt marionete foarte realiste, dar mi-e teamă că sunt naiv și visător. 
• Cred că Gummo este filmul cu cea mai mare cantitate de white trash pe metru pătrat din câte am văzut până acum. 
• Este plictisitor uneori, dar fascinant în mod straniu alteori. 
• Merită văzut? Da, măcar pentru scena iconică în care Solomon mănâncă niște spaghetti dezgustătoare în timp ce face baie într-o cadă plină cu apă jegoasă. Este probabil cea mai scârboasă scenă din tot filmul, mai ales când ești un foodie hipster ca mine. Mâncarea, paharul de lapte, ciocolata, șamponul, apa neagră, faianța spartă și murdară, plescăielile lui Solomon - toate se combină într-o secvență care mi-a cam întors stomacul pe dos, deși de obicei nu mă îngrețoșez la filme. 
• Aparent, Harmony Korine e nume de bărbat. Lal.