Trebuie să recunosc, nu am fost tocmai fericit când Tarantino a anunțat că o să facă încă un film western după carcasa lipsită de suflet numită Django Unchained. Abia așteptam să se așeze praful peste acel experiment eșuat și să treacă la următorul proiect, așa cum obișnuia să facă până acum. Cu excepția celor două Kill Bill și poate Reservoir Dogs și Pulp fiction, dacă ar fi să te întinzi puțin, niciun film nu se asemăna cu celălalt când vine vorba de setting. Pentru mine, experiența Django Unchained a constat în maratoane de căscat, comentarii și uitat spre ceas cu disperare, în speranța că peste două minute o să fiu liber să fac orice altceva cu timpul și viața mea. Iar asta vine din gura unui mare fan Tarantino, al cărui film preferat este Reservoir Dogs. Singurul lucru care m-a convins să nu mă dau jos din autobuz imediat după ce m-am urcat în drum spre cinema a fost optimismul meu naiv și laudele prietenilor. Și nu regret că l-am văzut.
The Hateful 8 debutează în forță cu o serie de cadre superbe cu peisaje montane și o căruță care cel mai probabil se îndrepta spre casa lui Tarantino unde aveau să participe la maratonul numărul cinci de filme franțuzești de care nu-i pasă nimănui. În căruță, un Kurt Russel care puțea prin ecran a tutun vechi de 20 de ani bătând o femeie sortită spânzurătorii. În drum spre cabana unde se petrece 95 % din film îi culege pe prostituata travestită din Sons of Anarchy și pe Samuel L. Jackson. Odată ajunși la cabană, se întâlesc cu alți cinci sau șase șai interpretați de diverși actori cunoscuți (Tim Roth, Michael Madsen) care par normali și inocenți dacă n-ai văzut în viața ta un film de Tarantino. De aici încolo se întâmplă niște chestii interesante pe care nu pot să le detaliez fără să divulg detalii importante din poveste, deci vă descurcați singuri.
Lucrul pe care l-am apreciat cel mai mult la H8ful 8 este că întregul film, de la regie, scenariu și joc actoricesc se simte ca o versiune upgradată a lui Django Unchained. Tarantino a tinuț cont de critici, și le-a notat frumos în carnețel și și-a dat silința să facă un film suportabil și ușor de urmărit pentru creierele omenești. În loc de peisajele expansive, frumoase de altfel, dar lipsite de substanță, context și conținut din Django Unchained, Tarantino a optat pentru o experiență mult mai condensată și intimă. După cum am zis mai sus, întreaga acțiune se petrece în unica cameră a unei taverne din mijlocul nicăieriului, unde personajele prezente în debutul filmului decid să înnopteze. În mod normal, orice om ar muri de plictiseală după trei ore în care a văzut aceeași cameră. Nu este cazul aici - nu cred că am văzut un cadru care să se repete de mai mult de două, maxim trei ori. Fiecare unghi din care este filmată camera tavernei dezvăluie o latură diferită a acesteia. În funcție de unghiul în care se filmează, în unele momente taverna poate părea de mărimea amfiteatrului Universității București, iar în altele te-ai jura că nu este mai mare decât cămăruța unde își ține bunică-ta murăturile. Chiar și cadrele care se repetă conțin de fiecare dată elemente de decor sau de ambient diferite care să se potrivească cu momentul acțiunii. Fotoliul de pe care cineva depăna povești din satul natal se poate transforma în scena unei crime odioase trei cadre mai târziu. Sunt multe, multe exemple, dar nu pot să le înșir pe toate. În principiu, ce voiam să subliniez este faptul că nu există nicio discrepanță între decor și atmosferă și ce se petrece pe ecran. Totul are logică.
Estetica filmului este și ea una deosebită și aș vrea să văd mai multe pelicule care o adoptă. Eu nu sunt un mare fan al filmelor western, dar o să mă uit la orice film a cărui acțiune se petrece iarna. Nu știu dacă este o chestie demonstrată științific și nici măcar dacă cineva s-a mai gândit până acum la asta, dar mereu am fost de părere că dacă vrei să faci un thriller sau mistery film, acțiunea trebuie neapărat să se petreacă iarna pentru că în felul ăsta poți declanșa un iureș de efecte psihologice în spectatorul tău. Când vine vorba de iarnă, mulți oameni se duc cu gândul la pături, căni cu ciocolată caldă, calorifere electrice, meme-uri cu pisici și literatură și un sentiment general de confort și intimitate. Toată această viziune romantică asupra iernii se destramă în momentul în care un necunoscut omoară o prostituată și o aruncă peste mașina pe care ai deszăpezit-o în urmă cu trei ore. Brusc, iarna se transformă în iadul înghețat și lipsit de viață care este în realitate. Și nu e de mirare că Hateful Eight a fost pe gustul meu, pentru că mi-a oferit fix această experiență. Deși știam foarte bine că este un film de Tarantino și nu o producție originală marca Hallmark de duminică după amiază, filmul m-a păcălit non-stop. Exact când mă puneam într-o poziție mai comodă în fotoliul de cinema, ușurat că n-am mai văzut nicio scenă odioasă în ultimele 15 minute, cineva suferea o moarte dureroasă și mă întorceam la poziția corporală de mătușă șocată, mâna la gură.
O ultimă chestiune pe care vreau să o discut (și promit că asta este ultima paralelă pe care o fac între cele două filme) este că spre deosebire de Django, Hateful 8 își respectă propriile reguli, și nu le încalcă doar de dragul de a face un comentariu social ponosit și forțat. Este un fapt bine cunoscut că Tarantino a țesut un univers fictiv cu un set bine închegat de caracteristici și reguli. În Inglorious Basterds, un criteriul după care un agent secret britanic a fost trimis într-o misiune sub acoperire în Germania nazistă este că e critic de filme ceea ce-l face, astfel, un fin cunoscător a mecanismelor de propagandă din cinematografia nemțească. Pare absurd, da, dar în universul lui Tarantino are logică. Dialogurile sunt aparent lungi și pline de detalii inutile (cam ca articolul ăsta), dar așa vorbesc oamenii din filmele lui. Tocmai de aceea nu i-am înțeles pe oamenii care au fost deranjați de faptul că otrava din ceai și-a făcut efectul mult prea repede sau de absurdul scenei în care capul unui personaj explodează ca un pepene când este străpuns de două gloanțe de pistol. Care e problema? Poate în universul lui Tarantino, moliciunea capului este un quirk evoluționar care le permite oamenilor să rețină și mitralieze referințe la filme obscure din anii '50 și pop-culture.
În încheiere, lucrurile care fac din Hateful Eight unul din cele mai bune filme ale lui Tarantino îl vor face în același timp și unul din cele mai subapreciate. Nu este atât de straightforward ca altele, dar nici cuminte nu e. Scenele de violență sunt rare, dar de impact. De asemenea, aș fi vrut să-i dedic un paragraf și lui Ennio Moriconne, al cărui soundtrack excelent întărește toate chestiile pe care le-am lăudat mai sus, dar nu sunt un cunoscător foarte experimentat al filmelor western. Tot ce pot să fac este să sper că nu e cântecul lui de lebădă și ne va încânta și cu alte soundtrack-uri la fel de bune
NSF rating - 8/10, cu mențiunea că sper că Tarantino se va întoarce la filme despre gangsteri cu cunoștințe ireal de avansate în pop-culture și spărgători de bănci cu nume de culori
