Printre volume de Lucreţiu Pătrăşcanu, Laurenţiu Fulga şi alte cărămizi de maculatură, bunicul meu avea în bibliotecă şi o carte despre filme vechi. Ceva cu “celuloid” în titlu. Era cartea mea preferată când eram mic, pentru un motiv foarte simplu: avea multe poze. Erau în mare parte portrete de actori gen Pola Negri sau Rudolph Valentino, dar se găseau şi câteva interesante. Cel mai mult îmi plăcea cadrul pe care-l vedeţi în capul postării. Cred că l-aţi mai văzut. Trebuie să fi rezonat perfect cu lecturile mele de atunci, din colecţia “Poveşti nemuritoare”. Just look at it. Zici că-i o ilustraţie la un basm rusesc, nu de-adevăratelea.
20 de ani mai târziu - mă aflam într-un autobuz care pleca din Cluj. Zăpadă fleoaşcă pe dealuri, oameni cu mutre de mujici plictisiţi în jurul meu. Partea întâi din Ivan cel Groaznic era alegerea cea mai potrivită pentru o vizionare la botul laptopului.
O să vă scutesc de plictiseală, abţinându-mă de la a comenta prea mult intriga sau de la a înşira detalii istorice de pe wiki. Pe scurt, avem un film propagandistic în genul celor care se făceau înainte de ‘89 în estul Europei, cu domnitori pe post de Mary Sue pentru diverşi dictatori. Diferenţa e că Ivan cel Groaznic e regizat de Serghei al lor, nu de Sergiu al nostru. O mică mare diferenţă.
Nu sunt foarte versat în filme din anii '40-'50, dar prima impresie pe care mi-a creat-o e că pare mai vechi de atât. Momentele de [staring intensifies], interioarele austere, reci, jocurile de umbre - hello, german expressionism. Dialogurile puteau fi la fel de bine tăiate şi înlocuite cu cartoane cu texte în chirilice; Prokofiev e mai mult decât suficient pe fundal.
Cică e un film plicticos. Cum să fie plicticos, când te poţi uita la atâtea FEŢE:
Şi-n afară de asta, are şi EXPLOZII:
Dar da, e cam meh în cele din urmă. Şi poza din cartea bunicului îşi pierde farmecul o dată ce îi ştii povestea.
No comments:
Post a Comment