Zilele trecute constatasem cu amărăciune că ultima dată când am văzut un film horror la cinema a fost acum 7 (!!!) ani, anul în care domnul şef Sam Raimi (Evil Dead) a scos minunatul Drag Me To Hell, despre o cotoroanţă care vomită viermi în gura unei blonde după care îi cade o nicovală în cap VERY NICE HIGH FIVE! Mi s-a părut inadmisibil faptul că au trecut atâţia ani fără să văd un film de groază pe marele ecran şi, după o săptămână de coială, mi-am mişcat în sfârşit hoitul la multiplex, unde rula ultima fiţă marca James Wan, The Conjuring 2. Trailerul părea să indice un spook-fest ca la carte şi aşa a şi fost, frăţică.
The Conjuring 2 este o nouă explorare a păţaniilor celebrului cuplu de investigatori paranormali Ed şi Lorraine Warren, de data asta acţiunea mutându-se în Londra anilor '70, unde o mamă divorţată şi cei patru copii ai săi sunt chinuiţi de o entitate demonică ce pune stăpânire pe mezina familiei. Domnişoara Janet, interpretată excepţional de Madison Wolfe, începe să vorbească singură noaptea şi să aibă vedenii cu un uncheş sinistru care tot zbiară că aia e casa lui, fir-aţi ai dracu! În acest timp, pe continentul american, Lorraine Warren are la rândul ei viziuni cu un fel de călugăriţă demonică şi îi propune lui Ed să pună în cui şorţurile de demonologi, că e cam de naşpa. Evident, cei doi sunt forţaţi în cele din urmă să ia un avion către Londra, căci crizele de posesiune demonică ale tinerei Janet devin tot mai acute.
James Wan este un regizor foarte tehnic şi dinamic, iar fiecare scenă are parte de montaje rapide, schimbări numeroase de unghiuri şi mai ales de o cameră foarte năstruşnică, ce nu stă nicio clipă locului. Dacă stai să urmăreşti toate mişcările camerei, care se roteşte, se suceşte, dă colţul, o ia în sus, o ia în jos, o ia un pic la stânga şi apoi revine mai la dreapta, rişti să nu mai fii atent la film. Ceea ce ar fi păcat, pentru că James Wan face uz de absolut tot arsenalul horror pe care şi l-a rafinat de-a lungul anilor. Ţipete, uşi care se deschid singure, ploaie morocănoasă, mobilă trântită de pereţi, televizoare care se strică, cuţite zburătoare, jucării de-ălea comuniste cu care ne jucam şi noi, cântecele creepy de copii, obiecte care îşi schimbă în mod inexplicabil poziţia, cruci întoarse, biblia, păpuşi ciudate - cred că regizorul australian şi-a propus să se folosească de absolut toate mărcile genului horror modern pe care singur le-a impus. În plus, recuzita horror abundentă este completată de decorurile senzaţionale. Toate camerele în care se desfăşoară acţiunea sunt create cu multă migală şi au fiecare o tonă de detalii specifice perioadei, de la postere cu cântăreţi şi discuri cu Elvis până la decrepitudinea tristă a unei case din nordul Londrei care nu a mai fost reparată de o veşnicie.
Deşi se bălăceşte cu voioşie în toată această cornucopie de recuzită horror, James Wan nu se sfieşte să întoarcă unele clişee cu curu-n sus şi să se joace cu aşteptările spectatorilor. În multe filme horror, copilul are episoade naşpa doar când e singur în cameră, bântuiala luând brusc pauză atunci când maică-sa intră în cameră şi aprinde lumina. Ei bine, în The Conjuring 2 toată lumea ia contact imediat şi intens cu entitatea demonică. Orice îndoială pe care o au personajele este spulberată în secunda 2 de către un fenomen inexplicabil şi/sau violent, lăsând loc acţiunii să continue fără secvenţele plictisitoare în care personajele iau la cunoştinţă încet şi gradual despre spiritul malefic.
Eliberată de aceste cătuşe inutile, acţiunea escaladează în mod vertiginos, fiind piperată cu numeroase secvenţe tensionate şi pline de suspans şi câteva jump scares bine plasate, de-a sărit sufletul din mine. Patrick Wilson si Vera Farmiga sunt credibili in rolul celor doi investigatori, dar Madison Wolfe face un rol serios de copil creepy şi le cam fură lumina reflectorului. A scos copila asta nişte zbierete de m-a băgat în toate spaimele morţii. Pe lângă asta, sound design-ul este impresionant pe tot parcursul filmului şi contribuie din plin la crearea atmosferei sinistre, mai ales în timpul secvenţelor în care îşi face apariţia călugăriţa satanică. Apropo de asta, este surprinzător de facilă trimiterea demonului înapoi pe tărâmurile întunecate - şi poate uşor lipsită de sens. Dar hei, mă bucur că filmul nu se termină cu încă un exorcism. Tot în departamentul actorilor, o menţiune specială merită şi Javier Botet. Probabil fără să vă daţi seama, l-aţi văzut deja în filme precum [REC], Mama sau Crimson Peak, împrumutându-şi mişcările creaturilor malefice. Modul în care Javier Botet îşi mişcă şi contorsionează trupul este un adevărat generator de coşmaruri şi probabil vom mai avea plăcerea să-l vedem şi în alte filme ce mizează pe body horror.
Per total, The Conjuring 2 dă cu plus la toate capitolele şi este un horror flick distractiv, de văzut neapărat pe marele ecran, cu boxele bubuindu-ţi în cap. James Wan şi-a perfecţionat reţeta şi probabil că va rămâne cunoscut în istoria cinematografică drept unul dintre cei mai de seamă maeştri horror ai decadei noastre, cel puţin pe felia asta de horror bombastic, cu production value ridicat. Cu toate acestea, eu parcă sunt gata să mai văd şi altceva de la el. Omul mai are pe ţeavă încă două castroane de filme horror care arată exact la fel, plus sequel-uri planificate pentru Annabelle şi Insidious, deci o să mai tot vedem filme de-astea la cinema. Interesant e că îşi va face intrarea şi în zona filmelor cu supereroi, urmând să regizeze noul film cu Aquaman, precum şi un reboot Mortal Kombat. Bine, bă, fir-ai al dracu'!
